Am citit pe nerăsuflate cartea lui Andrei Gorzo, Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie ca pe un roman bun, știind foarte bine că nu este chiar un roman, dar beneficiind de o dinamică existențială mobilizată, în parte, de energia ficțiunii. Ficțiunea, Andrei Gorzo și-o ia direct din romanele lui Graham Greene și din ecranizările câtorva dintre ele, dar, cumva, și din viața tatălui, care, dincolo de pasiunea, de altfel împărtășită, chiar inculcată fiului față de romanele și filmele de spionaj, pare să-și facă din viață, uneori cu concursul unor împrejurări ostile, o versiune romanescă în stilul lui Graham Greene. Altfel, cartea lui Andrei Gorzo este o autobiografie în care este topită biografia tatălui, personajul central al ei, alături de biografia lui Graham Greene, dar și un eseu despre opera autorului britanic. Este un eseu bazat pe o solidă documentare, la rândul său metabolizat, intertextualizat (auto)biografist în stilul atât de personal și percutant în care autorul își redacteză reflecțiile despre film pe blogul său intitulat „Lucruri care nu pot fi spuse altfel”.
