în România literară, nr. 38/2022

Personajul principal al romanului Scrisori către Taisia este Adrian Doltu, care își povestește propria viață prin intermediul a douăzeci și una de scrisori către fosta sa iubită, Taisia, care a rămas o obsesie de-a lungul unei vieți ce străbate o istorie extrem de sinuoasă, greu de prins într-un tipar logic. Un aer de reproș bântuie paginile epistolelor – ratarea resimțită de Adrian Doltu, la capătul unei existențe destul de cenușii, o are în miezul său și pe capricioasa „destinatară“. Inconsecventă, alunecoasă, generatoare de stări confuze în mintea și în inima lui Adrian Doltu, Taisia amintește de „doamna T“ din Patul lui Procust. (…) Fundalul pe care se desfășoară acțiunea/ confesiunea este, în cea mai mare parte, perioada „ceaușistă“, cu cedările de rigoare, cu lașitățile de rigoare, toate suportate cu inconștiența/ inocența tinereții, care își cere locul și rostul în lume. În același timp, viața dublă, limbajul dublu, visarea dublă erau o normalitate. Ambiguitatea merge până acolo, încât personajul principal, Adrian Doltu, își întreabă propriul tată, care povestește obsesiv despre o întâlnire cu Nicolae Ceaușescu: „Am tot vrut să te întreb: ești sigur că ai dat mâna cu Tovarășul? Vreau să spun, Tovarășul e ceva real?“ Romanul începe și sfârșește cu o scenă relatată/ sugerată care îi dă rotunjime: destinatara scrisorilor, confidenta narațiunilor, este într-un tren și este împinsă brutal în afară de cineva, greu de distins, identificat la un moment dat chiar cu naratorul. Cel care o împinge o trimite spre viață, scoțând-o din cercul sufocant al poveștii, sau o trimite spre moarte? Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundă cititorul.