În România literară, nr. 32/2026

Romanul Andreei Răsuceanu, Hemiptera (Polirom, 2026), s-a născut sub soarele negru al melancoliei, marea temă care îl străbate, indiferent de epoca în care ne introduce prozatoarea, cea fanariotă, cea a comunismului ceaușist sau a unui postcomunism cu vârste diferite de la tranziția punctată de violențe sociale și mișcări contestatare (mineriade, Piața Universității etc.) la un prezent spectral al unei ere digitale a cărui agendă o fac televiziunile de știri. Din această temă decurge o alta, cea a unui crepuscularism care consonează cu un fin du monde, care la rândul lui rezonează cu locul, un fel de capăt de lume, finis terrae, Ultima Thule, așa cum vede Andreea Răsuceanu această lume românească peste timp, informă, instabilă, nestatornică, neîncheiată sau într-un cuvânt neașezată, precum Bucureștiul ridicat pe terenul mlăștinos care a înghițit de-a valma cadavrele ciumaților, hoiturile câinilor sau gunoaiele epocilor.

Romanul e construit pe două axe narativ-temporale, într-o succesiune de episoade staționare ca și întregul roman, chiar dacă există un înainte și un după sau rapeluri paseiste. Prozatoarea își impregnează romanul cu o aromă proustiană în care amestecă lentoarea levantină, un otium oriental în care se strecoară un genius loci malefic, care face de prisos orice inițiativă, stăvilind orice impuls constructiv, edificator de civilizație.

Prima axă narativă îi are ca protagoniști pe naratoare și iubitul ei, Andrei, agent imobiliar, pe care l-a cunoscut din adolescență la un bazin de înot: episodul revine cumva obsesiv, marcând deopotrivă incipitul unei atracții și fragilitatea, dublate de aura de aroganță și de stilizată brutalitate virilă a tânărului care va intra în viața ei cu o colecție morbidă de fotografii pe marginea abisului. Cuplul trăiește insolitat, izolat într-o celulă a melancoliei, – „un fel de capsulă a singurătății“ va caracteriza naratoarea stilul ei de viață preconjugal. Personajul feminin evoluează în regimul unui soi de alerte atenționale, care modulează intensități mentale, revenind obsesiv asupra unor episoade neclarificate în centrul cărora se află moartea bunicului ei într-un accident de mașină. Ca și spațiul intimității, trecutul cu nebuloasele lui este un teritoriu de investigație, dar naratoarea explorează și universul de penumbre și obscurități al bărbatului din viața ei. A ține sub observație pare să fie a doua natură a acestui personaj feminin, dar nu în sensul unui spionaj conjugal legat de un probatoriu al infidelității, ci de un soi de alienare, de nesiguranță care străbate zonele de interstițialitate, de indiscernabil și obscur, pentru că există ceva ermetic și neliniștitor la acest personaj adâncit de umbra pe care o proiectează tatăl acestuia, Serioja, adevărata arcană a romanului. Am asistat în romanul românesc interbelic la un tip de explorare-investigație maniacal-obsesivă a universului feminin cu un Ștefan Gheorghidiu la Camil Petrescu, cu un Sandu la Anton Holban, și într-o versiune soft, finiseculară, cu Emil Codrescu al lui Garabet Ibrăileanu, într-o perioadă de maximă cerebralizare a relațiilor de cuplu, forma noastră de sincronism interbelic tradusă poate la cel mai înalt nivel teoretic de eseul lui Camil Petrescu, Noua structură și romanul lui Marcel Proust sau de literatura autenticității așa cum o propune o serie de articole ale lui Mircea Eliade din aceeași perioadă. Un astfel de cuplu în destrămare avem aici, doi parteneri hiperlucizi, hiperintelectualizați, hipercerebrali, melancolici în formule diferite, a căror relație deschide un spațiu de rezonanță, un câmp electro-magnetic al unei conjugalități autocentrate, obsesiv private, lipsite de orice cerc de sociabilitate. Când totuși Andrei propune un revelion la munte cu colegii de serviciu, naratoarea îl digeră greu, camuflându-și cu o migrenă retractilitatea și închizându-se în coconul ei lăuntric. În fond, perspectiva feminină a unei subiectivități lucide, dar nu neapărat sau nu până la capăt creditabile, este tot ce avem în roman.

[...] Pentru mine, Hemiptera este cel mai bun roman al Andreei Răsuceanu și unul dintre cele mai bune romane apărute la noi în ultimul timp. Depășind momentul unei trilogii romanești, acest roman o situează în canonul prozei românești contemporane.