Vreau, deci, să subliniez că trilogia funcționează asemenea unei „benzi a lui Möbius“, în care povestea de familie – care declanșează fluxul subteran al memoriei – sugerează drama mai amplă a națiunii, în timp ce povestea acesteia din urmă potențează dramele personajelor. Angela Martin nu este o simplă autoare de istorii de familie, oricât de interesante ar putea fi acestea (iar istoriile arădene și bănățene pe care le derulează și în Îngerii de bronz chiar sunt): pentru ea, romanul nu are sens în absența unor semnificații mai profunde, care proiectează „micile istorii“ pe scena istoriei celei mari. Așadar, un alt mod de a analiza cu mijloace romanești condiția omului în istorie, contrapunctând, cum afirmam în introducere, romanele politice ale unor Augustin Buzura sau Constantin Țoiu.
