Roman al limitei, al familiei și feminității, meditație asupra istoriei, a cărei devenire e privită în cheie stoică – ea se transformă, dar în esență rămâne aceeași, „ca un șarpe care își schimbă pielea de atâtea ori în timpul vieții, rămânând același animal” (p.173), Linia Kármán încheie strălucit o trilogie, reconfirmând o romancieră de cursă lungă, una din cele mai bune din generația douămiistă. Andreea Răsuceanu aduce un insolit suflu spectral, de realism magic în literatura noastră, iar prin felul în care știe să respire istoria și să reînvie secvențe temporale de mult apuse, e o discipolă – poate singura – a Gabrielei Adameșteanu, ale cărei lecții și le-a însușit temeinic. Mai trebuie notate autoficțiunea atât de cursivă din prima parte, discursul de transă din partea a III-a, aparținând unei Sofi muribunde, aflate în comă, amintind de tehnica de extracție faulkneriană a Ioanei Nicolaie din Cartea Reghinei și iată că ne aflăm, cu Linia Kármán, în fața uneia din cele mai bune sinteze a tendințelor prozei actuale autohtone.
