în revista Vatra, nr. 7-8

Nichita. Poetul ca și soldatul e în aceeași măsură o reconstituire a vieții și o reinterpretare a operei dintr-o perspectivă holistică, care nu mai izolează radical scrisul de biografie. Cartea surprinde toate etapele existenței poetului privite însă esențializat, din unghiul impactului lor asupra poemelor. Aproape nimic din tensiunile sau dilemele legate de Nichita Stănescu nu lipsește din narațiunea lui Bogdan Crețu, ceea ce face din poet un personaj extrem de viu: Nichita e în același timp poetul genial, autorul unor volume precum 11 elegii sau În dulcele stil clasic, dar în același timp un scriitor care a devenit propriul epigon destul de repede. E și ideea-forță a cărții, care face ca Nichita să fie prezentat încă de la început ca un personaj fantomatic, un mort printre vii, ros de angoasa de a-și fi supraviețuit (poetic). Nu întâmplător, romanul lui Crețu refuză structura diegetică clasică, debutând cu imaginea unui Nichita îmbătrânit înainte de vreme, condamnat să-și experimenteze postumitatea. (…) Criticul ghidează permanent pașii biografului/romancierului. Prin inserțiile frecvente cu privire la anturajul lui Nichita Stănescu – din care era greu să nu se detașeze figura lui Nicolae Breban –, cartea e și o bună radiografie spirituală a șaizecismului, cu tot ce înseamnă el: profesionalism al scrisului dus uneori până la fanatism, sacrificare a celorlalte valori în favoarea cele estetice, încredere cvasi-mistică în capacitatea literaturii de a exorciza răul social, concepția asupra operei ca formă de camuflare a biografiei etc. Romanul dedicat de Bogdan Crețu vieții lui Nichita Stănescu intră, cred, în bibliografia esențială a neomodernismului românesc. De-abia aștept să-l recomand studenților.