în revista Vatra, nr. 10-11

Ultima apariție editorială se propune ca un roman epistolaro-confesiv al post-tranziției. Desi în aparență se păstrează convenția celui de-al doilea roman – confesiune a personajului-narator, în fapt acest ultim roman e mult mai introspectiv, în genul jurnalului intim. Naratorul nu mai e un observator sau un martor complice, nici autorul unei depoziții carcerale care l-ar putea exonera, ci un domn respectabil și resemnat, ajuns la zenitul vieții, care-și face un examen de conștiință. (…) Bildungsroman, carte a destinului, roman de dragoste, roman epistolar și memorialistic, autoficțiune,  Scrisori către Taisia aduce în prim-plan un personaj ajuns la vârsta senectuții, cu o biografie secționată de evenimentele din ʼ89, liber de constrângerile unui loc de muncă, fost profesor de română într-un orășel de provincie și fost ziarist, proaspăt pensionat, obosit de viață, cu un picior protezat, în urma unui nefericit accident și câteva eșecuri majore la activ, cel mai dureros fiind eșecul unei mari iubiri. Fiu de inginer agronom, fost activist de partid, fapt care va avea consecințe pe termen lung dintre cele mai nebănuite, el nu e un mare revoltat, dar nici un fiu completamente obedient sau docil. (…) Petru Cimpoeșu abordează teme de mare gravitate – destinul, relațiile interumane, ingerința politicului în viața privată, moartea, marile iubiri, compromisul existențial –  dar arta sa, care e arta romanului autentic dintotdeauna, introduce acea benignă relativizare – prin ironie și autoironie, prin umor, prin rezolvări neașteptate de situații, care ne face să ne vedem nu nimicnicia, nici grandoarea, ambele polarizări ale condiției umane, la fel de nocive și fundamentaliste, ci participarea cu bune și rele în marea poveste a lumii care se tot face de mii de ani în distanța dintre Eros și Entropie, cele două mari forte care, potrivit filozofului de serviciu al cărții, Tibi, „modelează echilibrul cosmic”.