Lavinica Mitu păstrează un echilibru fragil, încercând să descrie oamenii mari cu bune și rele și un fel de distanțare. Același balans îl încearcă și în jocul temporal, în alternarea oralității cu descrierea, și în trecerea aproape imperceptibilă de la timpul povestirii la cel prezent. Toate lucrurile astea îi dau prozei un fel de rapiditate, dar și adâncime și greutate – și tot ele, puse cap la cap, vorbesc despre scrisul exersat, matur al scriitoarei. (…) Ce rămâne, cu toată strădania ei de a îmblânzi apele, în râsul de pe urmă și-n bucuria de-a se bucura de sine, este neliniștea. Un „dacă” ar fi fost altfel. „Dacă” ceva rămâne nespus. „Dacă” nu-i chiar așa cum se spune. Râsul poate fi, totuși, rezoluția la preaplinul sufletesc, cum arăta Broch în Moartea lui Vergiliu, și poate cel mai bun remediu pentru frică. Bărbatul fără cap este, totuși, frica aia căreia vrei să-i dai chip, forma care îmbracă „spiritul” tatălui, care te bântuie și te chinuie – și care, abia povestită, poate fi, în sfârșit, suprimată.<
