Încă din primele pagini, romanul se instalează într-o zonă de instabilitate: ceea ce pare a fi o poveste despre terapie devine rapid o reflecție despre control, frică și imposibilitatea comunicării autentice. Cititorul este introdus într-un univers dominat de instabilitate emoțională, de relații distorsionate și de o permanentă suspiciune față de realitate. Personajele nu doar că nu comunică în adevăratul sens al cuvântului, ci par să trăiască în sisteme simbolice paralele, care rareori se intersectează altfel decât conflictual.
Cartea se structurează în jurul vocilor a trei femei: Laura, adolescenta rebelă cu „balaur sub piele“ (metaforă a alterității interne – a acelei părți din sine care nu poate fi integrată; balaurul este, în același timp, produsul fricii mamei și al interiorizării acestei frici), mama ei, Iana, victimă a propriilor mecanisme psihice, prinsă în rețeaua propriilor tertipuri și minciuni protectoare (minciuna fiind însăși condiția legăturii) și doamna Maria, o bătrână elegantă, martoră a unui secol de suferințe basarabene. Prin alternanța perspectivelor, Moni Stănilă conturează un roman polifonic care deconstruiește iluziile identitare și afective, invitând cititorul la o reflecție asupra resorturilor care configurează relațiile umane. Romanul nu este doar o poveste intimă, ci și o meditație asupra modului în care istoria națională se infiltrează în cel mai privat spațiu domestic, introspecția psihologică îmbinându-se cu rezonanțele istorice ale Basarabiei.
Titlul cărții evocă fragilitatea corporală, moartea, rămășițele care persistă după dezagregarea cărnii – un ecou al cimitirului abandonat de pe bulevardul Decebal, unde Laura o întâlnește pe doamna Maria. Aceste oase sunt ale soldaților din Primul și Al Doilea Război Mondial, inclusiv ale fratelui Mariei, dar și ale memoriei reprimate a unei națiuni. Ele refuză să dispară, la fel ca traumele familiale și colective. Oasele sunt fantomele care bântuie prezentul, urme ale unui trecut care nu dispare niciodată complet. Nu doar resturi moarte, ci reminiscențe ale unei realități care obligă personajele (și cititorul) să-și redefinească permanent identitatea prin dialogul cu absența.
Un element important al romanului este tema terapiei. În mod contraintuitiv, terapia nu apare ca spațiu al vindecării, ci ca unul al simulării și al performativității. Laura transformă ședințele într-un joc, într-un teatru în care spune ceea ce crede că vrea terapeutul să audă. Astfel, terapia devine un topos al minciunii instituționalizate, un loc în care autenticitatea este înlocuită de roluri. Am putea spune chiar că terapia devine un text în sine, un sistem de semne care nu accesează un „adevăr” interior, ci produce un discurs despre el.
