Destinul scriitorului Raymond Carver este un exemplu elocvent despre cum se consumă fulminant o viaţă dedicată scrisului şi cum se procesează un text pentru a se ajunge la esenţa ideii narative centrale, care va face din noul text, astfel şlefuit, o creaţie reprezentativă pentru proza scurtă.
Volumul Elefant şi alte povestiri, care precede moartea fulminantă a scriitorului la împlinirea vârstei de 50 de ani, are un destin la fel de surprinzător. Scriitorul moare cu două zile înainte de publicarea cărţii, la Londra, pe 4 august 1988. Este ediţia britanică, de autor, în care regăsim şapte povestiri noi, altfel, acestea fuseseră publicate în ediţia americană de tip antologie Where I‘m Calling From: New and Selected Stories, apărută pe 25 mai, chiar în ziua în care Raymond Carver împlinea 50 de ani. Este premoniţie sau doar sarcina asumată de a selecta scrierile reprezentative pentru genul care l-a făcut celebru în numai un deceniu de activitate şi doar prin patru volume de povestiri antume. Chiar şi cele şapte povestiri, ultimele, fuseseră publicate în anul 1986 în diverse reviste, The New Yorker, Granta, Esquire. Acest proces de publicare în etape succesive, de la a fi disparate, la reunirea în antologie şi apoi în volum independent, este tot un act de selecţie şi reducţie a imaginii finale a unor scrieri care nu întâmplător fuseseră astfel reaşezate spre receptare. Nu mai intervine asupra dimensiunii textului, nu mai şlefuieşte stilul, ci se oferă lecturii ca simbol al genului scurt care l-a şi definit, în epocă folosindu-se sintagma carverimitation, atribuită acelor texte refuzate de redacţii având ca argument lipsa esenţializării narative sau imitarea stilului lui Carver de focalizare a acţiunii povestirii asupra unui detaliu semnificativ.
Revenind la volumul Elefant şi alte povestiri, reamintim declaraţia lui Raymond Carver din prefaţa ediţiei americane: „Aceste povestiri, scrise după ce am publicat volumul Catedrala şi după ce, în mod intenţionat, am fost fericit să-mi «iau liber» doi ani pentru a scrie două cărţi de poezie, sunt diferite de celelalte povestiri ale mele. Sânt sigur de asta, deşi fiecare scriitor, care scrie suficient de multă vreme, îţi va spune, la un moment dat, că scrisul lui a trecut printr-o metamorfoză, printr-o schimbare, printr-un proces de îmbogăţire”.
Ultimul an de viaţă este marcat de boală, dar şi de recunoaştere internaţională. Revistele americane îi dedică recenzii laudative pentru volumul care se va dovedi a fi ultimul şi este primit în American Academiyand Institute of Arts and Letters la New York. Şi tot ca o coincidenţă, care face destinul său să fie exemplar ca suprapunere de semnificaţii, va fi înmormântat în ziua în care apare ediţia britanică a volumului Elefant And Other Stories.
Prin stilul său şi mai ales prin modalitatea de a reprezenta lucruri, fapte, circumstanţe banale cărora le va adăuga o plusvaloare prin detalii semnificative va fi comparat cu Hemingway. Laboratorul său de creaţie a demonstrat că avea şi treizeci de variante de text ale aceleiaşi povestiri, că procesul de prelucrare şi selecţie era unul laborios, extrem de riguros. Acest stil va fi reperat de scriitorii străini, iar lecturile sale publice erau aşteptate cu săli arhipline. Haruki Murakami, autorul cunoscutelor scrieri Cronica păsării de vânt sau Kafka pe ţărm, îl vizitează în America şi doreşte să îi traducă scrierile în japoneză. Este un gest de recunoaştere a valorii sale literare. „Sunt încântat şi onorat că am tradus aceste ultime povestiri ale lui. Acum avem în limba română toate cele patru cărţi ale sale”: Taci, te rog!, Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, Catedrala şi cea de faţă, mărturiseşte Marius Chivu, traducătorul din limba engleză a acestor scrieri publicate la Editura Polirom.
