Volumul Povestiri bizare continuă atmosfera deja recognoscibilă a naraţiunilor scriitoarei Olga Tokarczuk, între straniu, miraculos, fantastic, de această dată cu accent pe bizar, o subspecie a straniului. Cele zece povestiri sunt diferite ca structură şi, mai ales, ca trimitere spre genuri, de la romanul istoric sintetizat într-o naraţiune cu tentă de suprarealism (Copiii verzi) la cel care se apropie de povestirile gotice sau de influenţă kafkiană. Liantul între istoria personajului şi momentul receptării acestei istorii este fragil, intenţia fiind de a determina lectorul să plonjeze într-un univers uneori terifiant, de cele mai multe ori bizar. Lupta cu timpul se dovedeşte a fi axa principală a acestor povestiri. Interpretarea textului ar putea consta în configurarea unui timp al trăirii şi a unui timp al receptării imediatului prin grila de emoţii stabilizată în decursul vieţii. (…) Olga Tokarczuk creează o lume a unor destine umane aflate în momentul asumării singurătăţii, a angoasei, a sentimentului de alienare şi de apropiere a morţii. Bizarul plasează povestirea dincolo de firesc, umbrind-o de tribulaţiile interioare ale căutării echilibrului emoţional în faţa caducităţii vieţii şi a magiei însingurării.
