E deja limpede că, în Anii romantici, Gabriela Adameșteanu nu urmează cursul cronologiei. Secvenţele rememorate sunt înșiruite prin avansul și întoarcerile operate de memoria involuntară, care lasă loc unor reflecţii, interpretări, exemple sau revizuiri. Dincolo de palierul narativ-documentar (a cărui densitate ar obliga la o expunere mult prea amplă pentru o cronică), paginile din Anii romantici concentrează, captivant, diversitatea memoriei. Atașată stratului individual, dimensiunea neurală e completată de atributele sociale, culturale și politice ale memoriei. Pe lângă acestea, amintirile și modalităţile de preluare în naraţiune sunt irigate de emoţiile resimţite (ceea ce, în studiile de specialitate, este discutat sub sintagma de memorie protetică). De la o emoţie sau alta pleacă Gabriela Adameșteanu: iluzia, speranţa, dezaprobarea, preocuparea, mirarea, afinitatea, devotamentul, prietenia, regretul, întristarea, nostalgia intră, toate, în configuraţia unei identităţi care știe să ia distanţă și să privească (auto)critic. Să își observe, cu relaxare, „mania contrazicerii” și (ceea ce aș îndrăzni să numesc) angajamentul, în accepţia dată de Raymond Aron.
