Rarissim în tabloul nostru literar, Povestiri despre oameni obișnuiți descrie jumătatea plină a existenței, tematizează fațetele unui sentiment. Iubirea ca ideal din Crucea Sudului, care ondulează, ca la Makine, peste balconul apartamentului, dincolo de carantinare. Iubirea ca dialog al tandreții, în cuplul Vladimir-Eva, în care ea “îi ia mâna și o lipește pe obraz”, iar “el o privește cum bea apă: ridurile i se ștergeau de pe față, pe măsură ce amintirile se îndepărtau”. Iubirea în șoaptă dintre Mela și Simi, consumată în tăcere, după nenumărate uși de siguranță, contrabalansată de iubirea tainică a femeii pentru Zolly. Iubirea fraternă, ca loialitate, din Vâscul și iubirea protectoare, sacrificială, a unor eroi anonimi, cum ar fi putut să rămână șoferul Pintea sau Vladimir. Epurată prin textele anterioare ca prin niște filtre, iubirea ideală joacă rolul principal în nuvela Tanti. Autorul își portretizează eroina ca o întrețesere de emoții și sentimente rezultate în urma unui joc subtil de priviri și atingeri, printr-un schimb durrellian de oglinzi. Pe stratul de suprafață al vieții Narcisei se înscrie iubirea fraternă pentru Beniamin, mezinul autist al mamei Tina. Femeia are, însă, o dublă aplecare destinală. Întoarsă (narcisiac) spre sine, și înzestrată cu “vocația retrăirii”, ea este cel mai reușit prototip al femeii care așteaptă al cărții. (…) Unei lumi închise, în lockdown, dar afectate de o pandemie internă, cu mult mai dăunătoare, a izolării și a disocierii continui, Varujan Vosganian îi aduce aminte savoarea de altădată a umanității și îi propune leacul iubirii. Aceasta ar extrage ființa din regatul ontologic particular și ar putea reface drumul spre un imperiu al conviețuirii cu sens, împreună.
