În Hemiptera, Andreea Răsuceanu scrie unele dintre cele mai percutante pagini din literatura română contemporană despre felul în care trecutul își refuză condiția. Acesta respinge închistarea în arhive ori în poveștile de familie și se impune în manieră perfidă, sub forma unui miros vag recognoscibil, a unor zgomote familiare, a unei dureri tăinuite la marginea uitării și a obiectelor lăsate în urmă de stăpânii defuncți. De aceea, romanul de față nu trebuie citit doar ca o nouă piesă din mitologia literară a Bucureștiului, deși este și asta, nici doar ca roman al ciumei lui Caragea, deși paginile istorice sunt printre cele mai puternice din carte. Miza lui mai subtilă stă în transformarea timpului în materie perceptibilă. Pentru Andreea Răsuceanu, memoria devine materială și capătă corporalitate. Hemiptera propune încă din deschidere o gra‑
matică a dezastrului discret.(...) Puține romane recente au știut să spună atât de convingător că sfârșitul vine ca o depunere lentă a straturilor existenței. Hemiptera este romanul unei lumi care supraviețuiește fără să se vindece, o lume în care trecutul rămâne o absență mereu prezentă, ca o lumină întârziată venită de la o stea moartă.
