Nu degeaba îl plac oamenii mei pe Șerban și se bucură când au de lucrat pe prozele lui. Că sunt scurte, asta am zis deja. Dar că sunt, aproape mereu, altceva decât ce par – nu toate, de exemplu „Dispariție în Istanbul” sau „Dar din darul de Crăciun” sunt exact ceea ce par – și că au finaluri surprinzătoare („răsucite”), asta n-am zis. Și mai e ceva ce n-am zis: nu știu cum și nici de ce (mai am de lucrat la partea asta), prozele lui Robert Șerban comunică cititorului bucuria cu care au fost scrise. Ai senzația, citind, că le-a scris ușor, fără strădanie. Evident că nu este așa, dar poate că asta este provocarea prozei scurte: să-ți dea impresia c-o poți scrie și tu.
