Dacă în celebrul roman publicat acum doi ani, Bastian, Dora Pavel miza pe incapacitatea restituirii adevărului, așa cum observa Emanuel Lupașcu, în recentul volum publicat la editura Polirom, Crush (2022), autoarea pare a-și regândi strategiile de investigare psihologică pentru a reorienta discursul spre o deconstrucție a identităților condamnate la o (auto)ruinare infinită. Tehnic, debutul romanului pare a se constitui din aceleași strategii narative și tematice, însă, dincolo de caracterul lor mainstream, acestea propulsează lectura într-un orizont, indirect polemic, prin care autoarea reinteroghează osatura ontologică a protagonistului Robert, după moartea fratelui său. (…) Dacă ne raportăm la acest roman ca la o narațiune neuro-gotică (folosind conceptul lui Giovanni Magliocco), lectura devine o hibridare între decoruri și scenarii, smulse parcă dintr-un context dark academia, în vreme ce istoria și trecerea timpului în sine țin locul unui dialog intrinsec, ce pornește de la culpa vinei și care mizează pe căutarea unui sens într-o lume dezvrăjită. (…) ce se remarcă în romanul Dorei Pavel, în primă fază, pare a fi o regândire, chiar banală, a unor scenarii tipice ale dezechilibrului existențialist și ale interogării în privința sensului. Trauma identitară și doliul tacit rămân evidente pe parcursul lecturii, însă, la o privire mai adâncă, meditația autoarei devine subversivă la adresa acestor tematici comune, preferând, în substrat, să presare tocmai acei vectori ai unei existențe comune și simple, care rămân pentru protagonist, în mod paradoxal, o amintire ipotetică.
