Roman-reportofon, Frunza captivează cititorul prin naturalețea și firescul dialogurilor, fără stilizări baroce și fără narațiuni superflue. Umorul negru și ironia lui Buzea oferă un gust dulce-amar lecturii, fără a o seca de voluptate. În dialoguri se evidențiază, în cel mai firesc mod, spațiul comun al prieteniei, al nostalgiei pentru trecut, însă fără romantizare, ci cu responsabilitate documentară. A nu se crede că asta schematizează textul, ci permite cititorului – prin naratorul ce respectă strategia Svetlanei Alexievici – să guste din autenticitatea verbului liber fără vreo formă de alterare. Nea Mihăiță, iar odată cu el, Mihai Buzea, rămân cu un pas în spate, atenți și precauți, știind că nu e nevoie să ceară atenția prietenilor și nici a publicului, așteptând ca viața să se întâmple, iar ei să o pună pe hârtie.
