în revista Contemporanul, nr. 12

Dacă Woland și suita lui drăcească trec din transparența de la începutul romanului în concretețea apoteotică din final, mitografiile din Rătăcitorii presupun a traversa istoria lumii cu sentimentul că poți transcrie Totul prin fragmente. Exagerăm spunând „sentiment”, pentru că poloneza hibridizează istoria cum ar face‑o Eco: cu pathos elevat, ambiție erudită, imaginar metaficțional, polifonie transdisciplinară și cronotopuri ce răstoarnă registrele. Răul se insinuează poetic, abia la mijlocul narațiunii, în capitolul Zona lui Dumnezeu, când înțelegem că, pentru cercetătoarea fascinată de biologie, lumea există prin acorduri. Dacă natura le legiferează, acordurile înspăimântă oamenii. Istoria și lumea însăși ar fi un organism întors, ecosistem și rețele perfect articulate, cu lucrurile mici înfățișând divinitatea; de aceea, fiece călătorie, oricât de modestă, are nevoie să ne transforme în rătăcitori.