în revista Ateneu

O nouă ultimă zi (Ed. Polirom, 2025) este, într-un fel, o sinteză între epicul Rădăcinii și eseistica Urechii. Firul epic, realist și suprarealist, se întinde (...) între România și Franța. (...) Itinerarul eseistic pe tema „ipoteza transcendenței”, adesea ironic și mai ales autoironic, afișând neîncetat o „ostilitate generală” și pendulând între „amărăciune” și „amintirea unei mari bucurii”, cuprinde numeroase trimiteri (adesea implicite) spre filme, cărți, muzici, autori. Spre evenimentele politice din România și Franța în principal, din 2011 și 2012. Spre „camera cealaltă” a memoriei, acolo „unde sunt depozitate adevărurile”, unde ajungi – după ce îți „învingi fantoșa” – în „infrarealitatea intimă, acolo unde se țese personalitatea și se destramă”. Spre, în fine, „vârsta a treia, triumful grotescului”. Tema centrală nu este – așa cum s-ar părea, așa cum au remarcat unii comentatori „apocalipsa”, ci recuperarea timpului fraged, premergător „îmbătrânirii” (mama îi spune o dată, iar memoria îi repetă iar și iar: „Ești și tu de-acuma bătrân!”), blazării, indiferenței, „metronomului necruțător”.