în revista Apostrof, nr. 6/2025

Abraxas e o epopee a sordidului cotidian, un joc total al vieţii cu moartea şi invers, care începe şi se sfârşeşte cu un Cor menit să denunţe destrămarea brutală a inocenţei infantile. Când spongioasă, când gelatinoasă (sunt cele două stări „elementare“ ale materiei postmoderne), fiinţa lui Michi Lucescu, crescut într-o casă al cărei gard flanchează Cimitirul Evreiesc (deci în proximitatea teatrală a morţii), e fie traversată de reverii empirice sau de imprecaţii imperios materiale, de regulă sordide (cele de natură sexuală vor fi spasmodice, autorul recurgând fără oprelişti, tot în exces, la numirea directă a organelor genitale), fie lăbărţată incontrolabil în toate direcţiile, pentru a înmagazina simultan o mulţime de senzaţii.