Câteva dintre cele mai expresive pagini ale cărţii sunt cele care surprind ţesutul uman de la marginea societăţii, la limita supravieţuirii, la confluenţa cu mediul interlop, unde candoarea trebuie să facă faţă viciului, într-un amestec de Dickens şi de Eugen Barbu, căci urmărindu-le pe Maria şi mama ei la periferie, la noul domiciliu, Bogdan Creţu ne arată groapa de gunoi Ochiul Boului, ca o Cuţaridă de altădată.
Prin supralicitarea simetriilor antitetice devine pregnantă natura de basm modern a cărţii: o lume scindată între eroii exemplari, nişte adolescenţi de la sfârşitul anilor ’80, care trăiesc o iubire paradisiacă, la care sunt nevoiţi să renunţe, şi villain-ul de serviciu, tatăl fetei, ştabul comunist Iancu Iacoban, care în tinereţe fusese torţionar. De fapt, miza romanului e problematizarea răului, iar autorul merge cu analiza până în zona intimului celui mai dureros, imaginând un soi de Romeo şi Julieta post-carceral, căci familiile adverse sunt ale torţionarului şi victimei lui. Mai mult, complicând şirul coincidenţelor nefaste, torţionarul ajunge să o ia de soţie chiar pe iubita platonică a deţinutului.
