Două sînt mecanismele care pun în mișcare literatura lui Dan Lungu: marginalitatea și apelul la memorie. În cazul primului, autorul și-a motivat opțiunea în mai multe rînduri, dar cel mai cuprinzător răspuns l-a oferit într-un interviu din 2015, cînd a mărturisit că are o „slăbiciune pentru marginali, minoritari, excluși, pentru categoriile defavorizate și vulnerabile“*. Celui de-al doilea i-a dedicat un volum întreg, Sub gravitația memoriei, care poate fi considerat o cheie de lectură a operei autorului ieșean.
Încă de la debutul în proză scurtă cu Cheta la flegmă (1999), Lungu își alege personajele dintre marginali – persoane rămase departe de centru, fie el economic, geografic, istoric sau cultural, oameni ale căror vieți nu intră în istoria mare, oficială –, iar în cărțile care urmează aceștia devin o constantă. Îi avem, de pildă, pe pensionarii și șomerii, „neadaptații“ tranziției, de pe strada Salcîmilor din romanul Raiul găinilor (2004), pe Emilia Apostoae, fosta muncitoare din Sînt o babă comunistă! (2007), grupul de neoprotestanți în preajma căruia ajunge personajul principal din Cum să uiți o femeie (2009), pe migranții și copiii rămași acasă din Fetița care se juca de-a Dumnezeu (2014) sau satul golit de cei plecați și populat de oameni blocați în rutina locului din Pîlpîiri (2018), iar exemplele pot continua și în cazul celorlalte cărți ale prozatorului.
Opțiunea pentru marginali este dublată de cea pentru memorie, prin care marginalii își povestesc trecutul. Ea poate fi colectivă sau afectivă, poate lua forma istoriei orale, se poate transforma chiar într-o contramemorie, opusă memoriei oficiale, sau poate păstra reflexe ale unor vremuri crezute apuse. Locuitorii de pe strada Salcîmilor își povestesc, printre altele, trecutul la crîșmă și își raportează prezentul la acesta. La fel procedează și Emilia Apostoae, idealizîndu-și viața sub regimul ceaușist prin rememorarea anilor în care a lucrat într-o fabrică, perioadă în care avea de toate. Tînărul jurnalist din Cum să uiți o femeie își rememorează la rîndul său relația cu prietena care l-a părăsit brusc. Nostalgia tinereții pierdute o are și Victor din În iad toate becurile sînt arse (2011); el își trăiește prezentul ratat raportîndu-se la adolescență. În Pîlpîiri primarul satului întîmpină, cu reflexele de activist din anii ’80, niște străini care aduc un calculator la Primărie, iar un cioban încă poartă salopeta de la fabrica din anii comunismului. Memoria funcționează, în toate aceste cazuri, ca un declanșator. Un moment de criză din prezent îl întoarce pe personaj spre trecut, iar rememorarea se transformă treptat într-o introspecție. Mecanismul are de obicei trei etape: amintirea pornește ca refugiu, se dezvoltă prin idealizare și se încheie, fie că personajele își dau seama, fie că nu, printr-o confruntare cu sine.
Și iată că, după aproape trei decenii de proză, studii academice în domeniul sociologiei și alte izbînzi editoriale, Dan Lungu a publicat la sfîrșitul lui 2025 Sub gravitația memoriei. Reportaje (auto)biografice la Editura Polirom, un volum de nonficțiune care adună laolaltă texte ce „sînt un hibrid de proză autobiografică, reportaj, istorie literară, studii culturale și eseu“, conform descrierii de pe coperta a patra. La prima vedere, volumul pare o ieșire – cel puțin temporară – din teritoriul prozei, care l-a consacrat pe autor în literatura autohtonă, însă, citit în continuarea operei, el se dovedește mai degrabă o confirmare a ei. Interesul pentru poveștile marginale și locale, pentru provincie și apelul la memorie sînt elementele care străbat întreaga operă a scriitorului ieșean. În acest volum însă, ele trec de la ficțiune la istoria documentată, iar sociologul care a stat mereu în spatele prozatorului iese de această dată la vedere.
În Sub gravitația memoriei, autorul își explică mecanismul și face pasul următor, trecînd de la memoria „inventată“ – sau ficționalizată? – a personajelor la cea documentată a unor întîmplări reale. Textele volumului, mărturisește el, au pornit de la un detaliu ivit din senin, de la o emoție retrăită sau de la o scenă care nu i-a mai ieșit din minte. În prefață, Lungu pornește de la o întrebare pe care cititorii i-o pun des, dacă ceea ce scrie e autobiografic, și răspunde că, într-un sens larg, totul este. Experiența biografică e pentru el mult mai cuprinzătoare decît pare la prima vedere. Ea include și întîmplările altora, care l-au tulburat, trăite prin empatie, ceea ce autorul numește o autobiografie indirectă sau mediată. Memoria, chiar și cea personală, se construiește împreună cu ceilalți, iar traseul unui om e modelat de evenimente de amplitudini foarte diferite, de la întîmplări intime la spiritul unei epoci. Un asemenea trecut se lasă greu recuperat. Lungu îl compară cu o planetă străină și neprietenoasă, deși acolo se află lucruri cîndva familiare, care l-au format, iar rememorarea devine tot mai dificilă pe măsură ce lumea se schimbă. Modificările pe care le suferă o zonă și numele străzilor schimbate odată cu regimurile îngreunează orice reconstituire, însă, pentru a înțelege cine ești, trebuie să revizitezi istoria locului.
Firul roșu al volumului este unitatea geografică, motivată de biografia autorului. Aproape toate textele au ca punct de plecare provincia, mai exact Nord-Estul Moldovei – Botoșaniul, unde autorul și-a petrecut copilăria, și Iașiul, unde trăiește de mai bine de trei decenii. Unele dintre ele se leagă însă și de Capitală. De pildă, proiectul Editurii Cartea Românească e gîndit la Iași, pe cînd orașul era capitală de război, și pus pe picioare în 1919 la București; revista UNU se mută de la Dorohoi la București, iar o fabrică de zahăr din Ripiceni ajunge să finanțeze indirect mișcarea avangardistă, așa cum vom vedea mai departe.
Pe lîngă unitatea geografică, volumul are și o unitate de construcție. Acolo unde Lungu face investigația istorică, aceasta e încadrată de memoria personală și are următorul tipar: o intrare personală, adesea din copilăria autorului, urmată de o investigație documentară, cu arhivă, presă, mărturii și vizite la fața locului, culminînd cu întoarcerea la autor și la prezent. Textele care se abat de la acest tipar se împart în două direcții: „Cam asta era viața noastră atunci“ și „Foc continuu“ sînt mărturii foarte scurte și sugestive despre viața sub regimul ceaușist, iar „Transnistria. La umbra statuilor lui Lenin“ și „Europele mele“ urmăresc cel mai îndeaproape autobiograficul.
* Dan Lungu, „Am o slăbiciune pentru marginali, minoritari, excluși, pentru categoriile defavorizate și vulnerabile“, interviu realizat de Ioan Stoleriu, Suplimentul de cultură, nr. 415, 2015.
