Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea (Editura Polirom, 2024), cel mai recent dintre romanele lui Radu Aldulescu, se deosebește prin cîteva aspecte de cărțile mai vechi ale scriitorului. Dacă acolo acesta realiza „cartea neagră“ a societății românești pre- și postdecembriste, din perspectiva „simțului enorm“ și al „văzului monstruos“, oprindu-se doar la „partea vizibilă“ a acesteia, de data aceasta el încearcă să pătrundă în laboratoarele secrete ale răului, conferind cărții sale ceva din fizionomia unui roman senzațional. Prozatorul vorbește acum (nu știu cît de documentat) despre un departament de elită al Securității ceaușiste, care se ocupa cu lichidarea fizică a persoanelor indezirabile și primea ordine direct de la șeful statului. Acestui departament îi aparține protagonistul romanului, colonelul Virgil Lepară. După ce, înainte de decembrie 1989, fără tulburări de conștiință, lichidase, cu mîna lui sau prin diverși intermediari, mai mulți contestatari ai regimului, Lepară va fi singurul dintre ofițerii departamentului respectiv deconspirat după Revoluție, judecat și condamnat la închisoare pe viață. Dar noile servicii nu l-au pierdut din vedere; după 20 de ani este eliberat, întreținut într-un cămin de bătrîni al bisericii adventiste de ziua a șaptea, unde primește și o mică subvenție, iar la un moment dat i se cere să se căiască în public pentru crimele comise în cadrul unor conferințe (generos remunerate) organizate de aceeași biserică adventistă. Vrea noul SRI să se folosească de experiența lui Lepară? Dorește să-l reactiveze? Sînt întrebări care vor rămîne fără răspuns în roman.
Oricum, serviciile sînt omniprezente în cartea lui Radu Aldulescu, iar aproape toate personajele sînt legate într-un fel sau altul de ele: unele lucraseră în „structuri“, ca nonagenarul Dom’ Comandant (pe care Lepară îl întîlnește pe malul unui lac bucureștean în care venea să se scalde) și soția lui sau ca bărbatul doamnei Iuliana, gazda de la Eforie Sud a protagonistului; altele sînt manipulate de acestea, ca pastorul adventist Vicențiu. Destinul familiei Bucșe este, la rîndul său, marcat în totalitate de acțiunea „serviciilor“: capul familiei, colonelul Florian, fusese coleg la școala Securității cu Lepară; cei doi au fost o vreme tovarăși nedespărțiți, au avut o aventură amoroasă cu două surori, dintre care una, Andra, va deveni soția lui Bucșe. Acesta, încadrat la departamentul antitero, execută însă anapoda un ordin (dezamorsează în loc să reamorseze o bombă plasată într-un seif de la ambasada Iranului), este exclus din Securitate, devine o persoană indezirabilă, iar vechiul său coleg primește misiunea să-l lichideze. Fără să-și facă prea multe scrupule, acesta încearcă să-i însceneze un accident de mașină, apoi, pentru că Bucșe scapă cu viață, îl otrăvește cu complicitatea unui medic de la spitalul de urgență. Andra află mai întîi, cu ocazia procesului lui Lepară, că vinovat de această moarte este fostul prieten al lui Florian. E satisfăcută de sentință, pentru ca apoi să descopere cu stupoare că deținutul fusese eliberat după 20 de ani de detenție, așa că va fi preocupată de atunci înainte exclusiv de dorința de a-l pedepsi pe vinovat, setea de răzbunare devenind unicul scop al vieții ei și transformîndu-se cu vremea într-o fixație maniacală, care trece dincolo de granițele patologicului.
Sub influența serviciilor are loc și educația lui Adrian, abulicul fiu al soților Bucșe, căruia Andra îi insuflă ideea că tatăl său a fost un erou și un mare patriot și pe care vrea să-l pregătească pentru cariera de ofițer de Securitate, obligîndu-l să facă mult sport. Evenimentele din decembrie ’89 modifică însă planurile mamei, iar de pe urma lor Adrian se alege doar cu pasiunea înotului „în apă rece“, care (ironie a destinului!) îl va apropia de Lepară.
Lumea romanului are, așadar, aspectul unui teatru de marionete în care rolul de păpușari le revine „serviciilor“, iar romanul senzațional se transformă într-un roman politic care încearcă să acrediteze ideea „statului paralel“ sau securistic, invocat tot mai mult de politologii de profesie sau de circumstanță. Dincolo însă de aceste aspecte (cele mai de suprafață), cartea lui Radu Aldulescu este un fel de tragedie parodică (deoarece drama pe care o consemnează este lipsită de măreție), ce urmează (sau ar trebui să urmeze) cunoscuta succesiune vină-pedeapsă-suferință-purificare și în care locul destinului a fost preluat de servicii. În cei 20 de ani de detenție, Lepară citește de 111 ori Biblia, trece printr-un soi de penitență, iar la ieșirea din penitenciar resimte o dorință obscură de purificare (de unde obsesia scăldatului cu valențele sale cathartice, care trimit spre simbolul apei lustrale), vrea să-și uite trecutul, să se transforme din colonelul Lepară în domnu’ Virgil, dar tentativa sa eșuează în mare parte, căci multe din instinctele sale violente au supraviețuit: îl bate pe Frunză, tovarășul său de scăldat, o violează pe Viorica, întîlnită tot pe malul lacului, și chiar îi trece prin minte s-o omoare, de teamă că ea îl va denunța. Iar dorința lui de a-și uita trecutul se dovedește iluzorie, căci serviciile, care îl spionează și îi trasează sarcini prin pastorul Vicențiu, nu l-au uitat și îi reamintesc periodic de existența lor.
