În Observator cultural, nr. 1320

Cunoscut deja publicului românesc (amintim trei traduceri realizate în ultimii aproximativ zece ani, și anume Zgomotul lucrurilor în cădere, Forma ruinelor și Cînd privești înapoi), Juan Gabriel Vásquez se remarcă în ambientul literar latino-american de astăzi prin capacitatea sa de a transforma în literatură istoria autohtonă de secol al XX-lea a Columbiei natale, fără a o încărca de pretențiile științifice presupuse de disciplina în sine, ci mai degrabă reușind să o integreze în textele sale printr-un soi de metabolizare subiectivă continuă, datorată experiențelor personajelor sale. Tehnica literară abordată de acesta nu apare a fi, însă, străină literaturii columbiene. De neorealism (mișcarea culturală în care îl putem încadra și pe Vásquez), adică de portretizarea degradării societății și a violenței din spațiul columbian printr-o reprezentare brută a trecutului și a prezentului imediat, se mai ocupaseră și scriitori precum Laura Restrepo (în romane precum Delir, unde nebunia Agustinei se petrece pe fundalul unei societăți conduse de narcotrafic, corupție, violență și injustiție socială) ori Héctor Abad Faciolince (amintim romanul memorialistic Sîntem deja uitarea ce vom fi, unde protagonist este însuși tatăl autorului, Héctor Abad Gómez, medic și militant pentru drepturile omului, cel care va fi ucis în 1987 de o grupare paramilitară pentru înclinațiile sale liberal-socialiste). Însă ceea ce îl diferențiază pe Vásquez în primă fază de scriitorii amintiți pînă acum este faptul că acesta reconstituie istoria țării (dar și a lumii) și prin incursiunea în biografia unor figuri culturale ale acesteia. Cînd privești înapoi (2020; trad. 2023), de pildă, se construiește în jurul biografiei reputatului regizor columbian Sergio Cabrera și ajunge să vorbească, pe rînd, de Războiul Civil Spaniol, China maoistă și, în final, de gherilele stîngiste columbiene. 

Cam același lucru se întîmplă și cu ultimul său roman tradus la noi, Toate numele Felizei, o biografie romanțată a sculptoriței de origine evreică Feliza Bursztyn. Însă. mai presus de toate însă, romanul constituie o carte-document, statut pe care și-l cîștigă prin însăși peregrinările prin timp (cîteva dintre deceniile cele mai dure ale Columbiei din secolul trecut) și prin spațiu (New York, Paris, Havana, Bogotá) ale protagonistei. Poveste a plecărilor și a întoarcerilor (aproape o odisee a întoarcerii nu neapărat acasă, cît la propriul eu identitar), a (re)devenirilor și (re)scrierilor identitare ale sculptoriței închistate într-o lume a absurdităților (,,Sculptura e o aberație. Arta e o aberație. Politica e o aberație. […] Jurnalismul e o aberație. Interviurile sînt o aberație“) în care se străduiește să reușeașcă să trăiască fără a fi nevoie să se justifice și fără a fi necesar să ofere cuiva vreo explicație (,,Eu nu-mi explic sculpturile. Ele spun tot ce am de zis. Dacă nu spun, e problema lor, nu credeți? […] Dacă ar trebui să-mi explic lucrările, mi-ar trebui o viață de om și tot nu mi-ar ajunge timpul“), Toate numele Felizei alcătuiește portretul uneia dintre cele mai importante artiste columbiene ale secolului al XX-lea. Feliza caută, de fiecare dată, libertatea, fie ea individuală, a exprimării sau a viețuirii efective, neghidate și nesupuse, libertate pe care o găsește numai atunci cînd se scufundă cu totul în atelierul său improvizat, unde sculptează în materiale pînă atunci considerate a fi mizerabile, dure și inestetice (fierul vechi, oțelul inoxidabil șcl.). De aceea romanul, precum și viața (înclinațiile și atitudinile) Felizei pot fi înțelese și ca o neîncetată încercare de a sfida convențiile artistice și sociale ale vremii, de a moderniza viziunea populară asupra artei și de a milita pentru libertatea femeii (întrebată de către un reporter dacă este feministă, aceasta va răspunde: ,,Feministă și luptătoare violentă pentru emanciparea femeii“).