În Observator cultural, nr. 1318

Poeta Magda Cârneci debuta în proză în 2013 cu romanul FEM, o carte bine primită de  critică și destul de aparte în contextul producției literare curente a epocii. Căci nu era nici o carte „de dezvăluiri“ (ca, de exemplu, Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici), nici o narațiune „mizerabilistă“ (precum, de pildă, romanele lui Radu Aldulescu), ci o incursiune în viața secretă a feminității, pe care autoarea o trata cu mijloacele prozei de tip vizionar. Simona Sora o califica drept „un concentrat traseu epifanic“, care parcurge diversele vîrste ale „eternului feminin“, trecînd de la viața trupului la cea a spiritului și oferind în cele din urmă o deschidere spre „magia coerentă a lumii“.

Pe aceeași linie de preocupări se înscrie și recentul volum de proze scurte al autoarei, Scurte scenarii inițiatice (Editura Polirom, 2024). „Aceasta (ține să precizeze Magda Cârneci) este o colecție de povestiri care pleacă de la istorii trăite, culese din numeroasele mele jurnale, întinse de-a lungul a multor ani. Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întîmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decît cea ordinară“.

Într-o primă aproximare, prozele din volum ar  reprezenta așadar evaziuni din realitatea ternă de zi cu zi, avînd drept protagoniști o femeie (Mina) și un bărbat (Daniel) care trec prin experiențe stranii (vise, viziuni, halucinații etc.) pe care le privesc însă cu ochi diferiți. Bărbatul judecă rațional, linear, nu are organ pentru supranatural și crede că totul se poate explica științific, femeia e intuitivă,  mai apropiată de natură și mai capabilă să perceapă sacrul, cu ale cărui epifanii se confruntă aproape în permanență. Cu toate acestea, ar fi greșit să calificăm prozele din volum drept fantastice, deși unele dintre ele satisfac cu prisosință cerința principală a acestui gen: aceea de a-i lăsa personajului (și odată cu el cititorului) posibilitatea (sau imposibilitatea!) de a alege între o explicație naturală și o explicație supranaturală a întîmplărilor înfățișate, realizîndu-se ceea ce Tzvetan Todorov numea „fantasticul pur“. Astfel, în Icoana de carton, o iconiță pe care Mina o introdusese în bagajele lui Daniel, care pleca în America, reapare în mod misterios printre lucrurile tatălui ei, provocînd acea trăire specifică fantasticului de care aminteam anterior: „Străbătută de bucurie și teamă, Mina încerca să înțeleagă cum ajunsese iconița aceea acolo. […] Și cum de era absolut identică cu iconița originală. Și de ce era în alb-negru și nu colorată ca prima. […] Era oare o minune sau o simplă coincidență? […] Dar Mina nu descoperi niciodată răspunsul.“  

Dacă Icoana de carton poate fi catalogată în cele din urmă drept o scurtă (și reușită) nuvelă fantastică, în majoritatea prozelor din volum, fantasticul este un mijloc, și nu un scop; rolul său este acela de a semnala existența unei realități de ordin superior către care se îndreaptă preocupările spirituale ale autoarei.