În Observator cultural, nr. 1316

Consacrată în primul rînd ca romancieră, Gabriela Adameșteanu își valorifică vocația analitică, stăpînirea tehnicii narative și acuitatea observației și în proza scurtă, specie pe care o cultivă constant încă din anii ’70. După romanul de debut, publică volumul de povestiri Dăruiește-ți o zi de vacanță (1979), iar textele sale sînt incluse în antologii reprezentative pentru evoluția genului. Dintre acestea merită menționată Arhipelag. Proză scurtă contemporană (1970-1980), antologie alcătuită de Mircea Iorgulescu, cu texte semnate de 15 autori din generații diferite, relevante pentru literatura română a deceniului opt. În cuvîntul-înainte, criticul consideră definitorie pentru noua proză readucerea omului în centrul acțiunii, în imediat, a „omului pur și simplu“, pe care romanul, „obsedat de «marile probleme»“, risca să îl uite.

Gabriela Adameșteanu participă la această direcție, pe care o complinește apetența pentru fragmentar, pluralitatea perspectivelor, diversitatea limbajelor intrate în dialog și exigențele de construcție impuse de economia de spațiu. Fără fisuri, fără timpi morți și fără digresiuni inutile, textele din Vremuri fără răbdare concentrează adesea suficientă viață cît pentru întregi romane.

Recent apărut la Editura Polirom, volumul de față reunește, pe lîngă cele nouă proze publicate în perioada comunistă în Dăruiește-ți o zi de vacanță (1979) și Vară-primăvară (1989), încă 15 povestiri scrise după 1990. Dintre acestea, 12 apar acum pentru prima dată în volum, iar trei (Gara de Est, Pe zebră și În tramvai) sînt substanțial revizuite față de versiunea inclusă în ediția Vară-primăvară (Polirom, 2012).

Varietatea tematică, diferențele de lungime și diversitatea formulelor narative (de la ritm, mod de expunere și perspectivă pînă la persoana narativă) probează mobilitatea artistică a Gabrielei Adameșteanu, fără să altereze însă identitatea vocii auctoriale. Fie că plasează acțiunea într-un cadru istoric atent reconstituit, fie că recurge la proza dialogală, la reportajul literar, la momentul de filiație caragialiană ori la modelul microromanului, autoarea creează mereu impresia unei vieți surprinse în chiar desfășurarea ei.

Două sînt constantele majore ale acestui volum: interesul pentru dimensiunea socială și istorică și preocuparea pentru viața interioară. Cele două direcții sînt însă interconectate, de vreme ce istoria nu apare niciodată ca obiect al unei restabiliri exhaustive sau ca pretext pentru o frescă socială. Miza prozei Gabrielei Adameșteanu constă în sesizarea felului în care schimbările de epocă influențează psihologia, identitatea și biografiile personajelor sale.

Titlul volumului, Vremuri fără răbdare, își găsește încă din povestirea omonimă semnificația, prin confruntarea dintre lumi, mentalități și ritmuri istorice pe care o pune în scenă. Plasat în preajma Revoluției de la 1848, textul urmărește parcursul unui tînăr boier educat la Paris, întors în țară cu proiectul unei tipografii menite să susțină idealurile generației pașoptiste. Întîlnirea cu Marica, femeie alungată după pedepsirea publică pentru adulter, episodul de la Mănăstirea Trivale, dialogurile cu stareța Teofana și iubirea pierdută aduc în prim-plan opoziția dintre vechea ordine și aspirațiile modernizatoare. După ani de exil, protagonistul revine pentru a descoperi că averea familiei a luat un alt drum, din tot ce și-a agonisit rămînîndu-i doar tipografia și publicația. Finalul, ușor ironic, lasă să se întrevadă că marile schimbări de epocă nu modifică întotdeauna și logica intereselor omenești.

Prin cîteva detalii biografice și ideologice (preocuparea pentru tipografie și presă, entuziasmul revoluționar, experiența exilului), personajul central aduce aminte de C.A. Rosetti. Concordanțele nu vizează însă reconstruirea unei anumite personalități istorice, ci schițarea unui portret emblematic pentru tinerii reformatori ai vremii. Gabriela Adameșteanu preia cîteva repere și le modifică pe altele, cum ar fi destinul sentimental al eroului ori finalul poeziei A cui e vina de C.A. Rosetti, rescris prin introducerea posesivului la persoana a doua. Autoarea construiește, așadar, un personaj de sinteză, care reunește aspirațiile, iluziile și contradicțiile unei întregi generații, un personaj în care putem să-i recunoaștem pe Rosetti, pe Kogălniceanu sau pe oricare alt contemporan de seama lor.

Remarcabilă aici este fidelitatea reconstituirii universului pașoptist, cu tot amestecul lui tranzițional de Orient și Occident, de tradiție și modernitate. Franțuzismele dozat plasate în discurs, vestimentația hibridă, obiceiurile ori drumurile anevoioase recompun atmosfera epocii, într-un tempo ce aduce aminte de literatura de călătorie a secolului al XIX-lea, iar tonul confesiv și retrospectiv, ușor melancolic, preia ceva din retorica specifică scrierilor pașoptiste. Fragmentul următor ilustrează această capacitate de a contrage, în cîteva pagini, coloritul social, lingvistic și afectiv al perioadei.

 „Deşi poartă işlic și ceapchen îmblănite cu samur, grand-papa nu-i o tombateră. Soarta care i-a răpit fiul cel mare în floarea vîrstei, pe cîmpul de luptă, și pe cel de-al doilea în bolnițele epidemiei de ciumă nu i-a întunecat mintea. Și-a păstrat-o întreagă și după ce soața lui, ma grande-mère, s-a stins repejor după ultima lovitură a nemiloaselor Parce, cînd mezina lor, tante Despina, o negricioasă cu ochi mari și strîmtă-n șale, ca tot neamul nostru levantin, măritată departe, tocma-n Cracovia, cu un leah semeț, a murit chinuindu-se să-și scoată din măruntaie o pruncă deja moartă.

Dar grand-papa, sărmanul de el, are șapte vieți în pieptu-i de aramă! Și-a revărsat toată afecțiunea asupra mea, singurul său urmaş, a vîndut o moșie pe Valea Argeșului și două sălaşuri de țigani pentru școlile mele la Paris! El are, ca levantin, uşurință la limbile deprinse în colindări nedorite și și-a dorit cu ardoare să ajung și eu asemenea lui, deşi mai degrabă mă voia inginer, ca băieții Brătienilor, cei cu case și moşii la Ştefăneşti și Valea Mare.“

Construite printr-o mișcare progresivă de la perspectiva panoramică la detaliu, descrierile care încep povestirile, desfășurate într-un ritm răbdător, dobîndesc un rol structural, anticipînd direcția epică și profilul psihologic al personajelor.

Demnă de subliniat este și tehnica portretizării. Eroii prind gradual consistență, fie prin apel la stilul indirect liber, prin procese de memorare și autoevaluare, fie recurgînd la particularitățile de limbaj din cadrul dialogurilor. Cuceritoare sînt de asemenea acumularea detaliilor vizuale de mare precizie, înaintarea lentă a focalizării asupra chipului, mîinilor, privirii sau gesturilor, în perspective devenite simultan observații și interpretări. 

„Cu fața prelungă, îngustă sub tichia neagră de pe cap, cu umerii uşor aduşi sub jacheta de catifea cu revere lungi și mîinile puse pe mînerele sculptate ale jilțului voievodal, căptușit cu o blană roșcată – de lup? de vulpe? –“; „Pata cald-maronie a irisului joacă pe albul învechit al ochilor, iar degetele uscate și reci, cu unghii încovoiate netezesc tremurînd ușor teancul de pagini din fața lui. În marginea lor, pipăie creioanele pregătite, cu vîrf ascuțit, și mica gumă Hardmuth, rotundă, roasă, supraviețuind, ca și el, lumii lui dispărute.“

Altă dată, ca în Ora de navetă, proză alertă și document al navetismului anilor ’70, care amintește, prin ritm și polifonia registrelor de limbaj, de exponențiala 8006 de la Obor la Dîlga a lui Mircea Nedelciu, personajele apar mai degrabă ca fragmente ale unei mase, ale unui corp social, individualizate doar prin cîteva detalii (un inel pe o mînă, o basma, o cămașă) și, mai ales, prin particularitățile de limbă.

Deși se întîlnește în anumite locuri cu proza scurtă optzecistă (de pildă, în arhitectura epică, recursul la faptul nesemnificativ, predilecția pentru oralitate și transmiterea în stil reportericesc), poetica narativă a Gabrielei Adameșteanu se diferențiază de cea a generației lui Nedelciu prin faptul că nu-și devoalează mecanismele de producere a textului. În cazul acesteia, tăietura montajului secvențial este foarte fină, dialogul se insinuează firesc, fără să deranjeze fluxul narativ, ba chiar îl pune în mișcare, dezvăluind simultan cadrul, conflictul și psihologia personajelor. 

În unele proze, dialogul preia aproape integral funcția epică, iar intervențiile instanței auctoriale sînt minime. Preferînd sugestia, și nu explicitarea, autoarea îi lasă loc cititorului să recompună, din fragmente de conversație și din detalii aparent banale, drama pe care replicile o conțin în substrat.

Semnificativă în acest sens este povestirea Scurtă internare, în care chestiunea avorturilor clandestine din ultimii ani ai regimului comunist e problematizată indirect, exclusiv prin schimbul de replici dintre paciente și personalul medical. Redate cu fidelitate, în formulele lor colocviale, cu vorbe uneori stîlcite, dialogurile revelează frica, solidaritatea, umorul involuntar și chinul unor femei marcate de constrîngerile politicii pronataliste.

Tematica volumului acoperă rutina profesională și afectivă, degradarea relațiilor de cuplu, memoria și trecerea timpului, senectutea și microrealismul existenței cotidiene din ultimii ani ai regimului comunist. Aceasta din urmă predomină în prozele din partea a doua a volumului, ca în În tramvai, Pe zebră, Drum comun, Duminică dimineață în cartier sărac sau Covrigărie.

Oricare ar fi dimensiunea sau formula narativă adoptată, fiecare text gravitează în jurul unei crize existențiale, mocnite sau tumultuoase, al unui moment de ruptură care incită personajele să-și regîndească relația cu ceilalți și cu sine.

În toate cele trei secțiuni ale volumului, istoria este prezentă nu ca eveniment, ci ca uzură. Ea-și face loc în corpurile obosite, în viața conjugală, în epuizarea profesională, în degradarea spațiului urban, în aglomerația mijloacelor de transport sau în neliniștea personajelor aflate într-o atare stare tranzitorie: de la o epocă la alta, de la o vîrstă la alta, uneori chiar de la viață la moarte.

„Ce neașteptat se leagă lucrurile în viață“, constată protagonistul din Gara de Est, care traversează comunismul tîrziu, prăbușirea regimului și tranziția postcomunistă, acumulînd experiențe atît de diferite, încît par să alcătuiască mai multe vieți. Povestirea surprinde atît reușita celor dispuși la compromis, cît și eșecul celor pe care realitatea socioistorică ajunge să-i zdrobească. În fond, reiese din text, viața nu se prezintă în coerența și cu finalul compensator al ficțiunilor de larg consum: „Ce neplăcut… Ce poveste începută atît de bine și terminată atît de prost… Cum se termină multe dintre poveștile vieții adevărate, spre deosebire de cele din serialele la care Olga tricota repede-repede, cu ochii lipiți de ecran.“

Interesant la Gabriela Adameșteanu este că modernitatea formulei narative (polifonia, oralitatea, decupajul aproape cinematografic al scenelor) coexistă cu un fond clasic, orientat asupra dramelor mărunte și a introspecției ce amintește de interbelici. 

Acuitatea cu care sînt surprinse gradațiile afective ale „omului sub vremuri“, forța epică susținută de memorie, de imaginație și de observația atentă a realului fac din proza Gabrielei Adameșteanu o remarcabilă demonstrație de virtuozitate narativă.