În urmă cu trei ani, după o lungă activitate de traducătoare și eseistă care dezvăluia în primul și în primul rînd afinitatea pentru poezie, Angela Martin provoca o adevărată surpriză în spațiul literar românesc cu debutul său editorial ca prozatoare, publicînd cele nu mai puțin de 500 de pagini ale romanului Valentina (2023). Continuarea nu a întîrziat să apară sub forma celui de-al doilea volum, Cartea lui Cezar (2024), iar anul acesta trilogia se încheie firesc și convingător cu romanul Îngerii de bronz.
Povestea Valentinei sau, mai bine spus, saga familiei Otescu-Grozescu, ce începe undeva spre finalul interbelicului, mergînd apoi pe urmele fiului Cezar, student în perioada comunistă și emigrant în Austria, își soluționează conflictele psihologice și sociale, cel puțin provizoriu, dar mulțumitor, în contemporaneitate, odată cu întoarcerea lui Cezar, aflat acum la senectute, în Aradul copilăriei sale. Trilogia rămîne una a memoriei, a familiei și a culturii, teme armonizate cum nu se poate mai bine pe fundalul inițial al unei Românii multietnice și, ulterior, al unui soi de Mitteleuropa lărgită în contextul favorabil al Uniunii Europene. După cum era de așteptat, autoarea nu se dezice de realismul său canonic, autohton din anumite puncte de vedere, de tipul prozei Gabrielei Adameșteanu și aflat în prelungirea moștenirii literaturii române de secol al XX-lea, a romanului de familie, cu valențe sociale, fidelă fiind stilului minuțios și lentorii narative, continuînd să cultive o varietate de personaje care se situează la intersecția dintre tipologia socială și individualitatea psihologică.
Dacă primul volum al trilogiei deschidea o perspectivă amplă asupra societății românești, iar cel de-al doilea restrîngea întrucîtva narațiunea la destinul lui Cezar, cel de-al treilea redeschide panorama, însă de această dată fresca socială cuprinde figuri ale unui secol al XXI-lea transcultural. Fiul Valentinei, psihiatru de succes la Viena, cu o existență satisfăcătoare, continuă să fie protagonistul poveștii. Căsătorit cu o vieneză, Karin, și avînd doi copii, pe Liesl, la rîndul ei psiholog în devenire, și Lori, arhitect, Cezar revine împreună cu ei la Arad, mai puțin dintr-un sentiment de nostalgie și mai mult pentru a încheia niște afaceri de natură sentimentală de care nu este cu adevărat conștient. Întîlnirea cu Benő Ion, un prieten din copilărie despre care află că a avut o relație cu Rujița, prima iubire a lui Cezar, îl determină pe psihiatru să revină asupra modului în care a depășit (sau nu) experiența celei dintîi neîmpliniri amoroase. Pe Liesl nu o leagă de țara tatălui nici un fel de amintire melancolică, ci, din contră, perspectivele pe care le deschide relația cu Alfi, tînăr arhitect, pe jumătate șvab, din Reșița, un idealist convins că poate salva infrastructura orașului natal. Pe de altă parte, Lori este personajul principal al unei trame polițiste: după o călătorie de serviciu în Turcia, în urma inundațiilor din Gemlik, acesta se întoarce în Austria cu Elif, o turcoaică încă minoră, de care se îndrăgostește complet irațional și care dispare pe neașteptate din apartamentul lor, cu detectivul particular angajat de Cezar pe urmele ei.
Exceptînd firul narativ care îl urmărește pe Lori, de dimensiuni relativ reduse avînd în vedere că este, fără îndoială, cel mai tensionat, restul romanului se desfășoară, în esență, după formula proustiană: Cezar trăiește într-o realitate stratificată temporal, impregnată de amprente ale trecutului, care declanșează constant un proces de reconstituire a tinereții sale după principiile selective ale memoriei afective. Arhitectura Aradului reprezintă cel mai puternic stimul al acestei memorii, iar descrierile ample și detaliate ale autoarei depășesc funcția de a asigura atmosfera, de o densitate greu de egalat, și îndeplinesc rolul de a dirija incursiunile involuntare în amintirile protagonistului, care devin, în mod explicit, „o ultimă încercare, zadarnică, desigur, de a recupera timpul pierdut“. În contrast cu ritmul lent și cumpătat cu care înaintează mare parte dintre firele narative, cel care urmărește investigația dispariției lui Elif, avînd, în mod paradoxal, cele mai restrînse dimensiuni, este, poate, prea alert și mai puțin convingător, apropiindu-l de pericolul senzaționalului, tocmai pentru că nu se bucură de suficient spațiu pentru a dobîndi și verosimilitate.
În strînsă legătură cu temele memoriei, ale familiei și ale culturii, Îngerii de bronz este un roman al întoarcerii, care, dacă nu deconstruiește, cel puțin destabilizează mitul revenirii acasă a emigrantului, amintind într-o anumită măsură de romanele lui Milan Kundera, în care romancierul ceh rescria nostos-ul lui Odiseu în contextul repatrierilor celor care au migrat în perioada comunistă, dar ale căror experiențe nu mai au nimic de a face nici cu nostalgia, nici cu regăsirea identitară. Povestea lui Cezar nu este în nici un caz lipsită de nostalgie, dar demitizează cu mult tact imaginea unui Arad idealizat în virtutea distanței și a regretelor care îl macină pe fiul Valentinei. Întoarcerea lui Cezar, care a găsit împlinirea peste graniță, dublată prin antiteză de întoarcerea lui Elif, care, deziluzionată de visul Occidentului, revine în Turcia, are două mize cruciale la nivelul întregului roman: investigația psihologică și studiul de caz sociocultural.
