în Observator cultural, nr. 1192

Cartea vorbește, până la urmă, despre neliniștea memoriei, despre faptul că nu se pot păstra secrete dureroase, că acestea trebuie să iasă la lumină; e și motivul pentru care caietul verde nu a fost ars, pentru care fotografia lui Kostenko, supraveghetorul lagărului de exterminare, nu a fost distrusă. Toate aceste dovezi că un lucru atât de inimaginabil ca Treblinka a existat o împing pe naratoare în ancheta a ceea ce rămâne uman în lipsa de umanitate și o pot face, la extrem, să imagineze viață din cenușa dezagregărilor ei. Pentru că în epilog, înainte de poemele finale, pe o pagină avem discuția unei mame cu fiul său, în 2022, la 80 de ani după Treblinka. Bănuim că acel băiat, „născut pe pământ românesc”, e fiul ei, o femeie care a putut, în sfârșit, să imagineze viitorul, după avorturi provocate în trecut și după greața și deznădejdea de a fi o fiică de călău. Istoria nu se poate lega din nou decât după confruntarea cu neliniștea memoriei, cu respingerea sângelui, a cromozomilor, a apartenențelor. Libertatea e o „cădere în sus”, o restituire după ce inimaginabilul s-a produs.