Romanul lui Cosmin Perța ne dă doze intense de oroare controlată și ne convinge că, dacă există scăpare, atunci aceasta nu e nici în exodul românesc, nici în dreptatea înfăptuită de unul singur, ci în ceva absolut diferit. Dar pentru acest diferit, romanul nu ne oferă nici o cheie. Poate doar un indiciu latent, păstrat aproape indescifrabil în fraze ca acestea: „Corpul meu zdrobit pare că se scufundă în întuneric. Încerc să deschid ochii și nu pot, dar simt bucurie. O bucurie care mi se răspândește, din măduva spinării, peste tot. Aș vrea un soare să-mi încălzească oasele, să-mi deschidă ochii, să văd albastrul cerului, să simt din nou furia sângelui. Am căzut, dar mă simt victorios și asta e suficient să mă facă să râd” (p. 91).
