Două cărți – Fără speranță și Speranță abandonată – sunt comasate într-un singur volum. O impresionantă mărturie – spovedanie, am putea spune, cu un cuvânt de origine slavă – despre drama individuală și colectivă a unui întreg popor, în vremurile terorii staliniste. Care s-a manifestat în numeroase forme și a atins, într-o formă sau alta, pe toată lumea. Anii ’20 și ’30 ai secolului trecut. Prima parte a memoriilor, Fără speranță, prezintă ultimii patru ani din viața poetului – dar și eseist și excelent traducător – Osip Mandelștam (care moare în detenție), cu toate seismele unei existențe afectate de relația cu sistemul opresiv sovietic. Cea de-a doua, Speranță abandonată – un text oarecum independent de primul –, este o radiografie a societății sovietice de-a lungul a două decenii dintre cele mai dramatice. Istoria mare calcă în picioare toată istoria mică, Nadejda Mandelștam relatează cu calm și vădită resemnare tot ceea ce se petrece cu ea și lumea din jur. Ceea ce i-a fost dat ei să trăiască și să vadă. De neimaginat. Scriitori, artiști, oameni politici, dar și nescriitori trăiesc într-o devălmășie, unde politicul dictează totul. De la cincinale la viața de zi cu zi, de la numeroasele lagăre de muncă la înghesuiala din locuințele unde viața la comun devine loc comun. (…) Nume grele – de la Pasternak, Ahmatova, Soljenițîn și Nabokov la Șalamov și Șostakovici (avem în coada cărții o uriașă listă cu scurte note biografice ale celor care se mișcă într-o uriașă mișcare browniană prin carte) – se întrepătrund cu altele mai puțin (sau deloc) cunoscute. Alcătuind o imensă umanitate, un întreg arhipelag al celor care s-au aflat în afara teribilului Gulag. (…) Am descoperit o mare prozatoare în Nadejda Mandelștam, dar și un caracter care n-a cedat încercărilor la care a supus-o istoria. Tragicul e la el acasă. Memoriile Nadejdei Mandelștam pot sta onorabil lângă volumele unor Șalamov și Soljenițîn, care au demascat ororile comise în timpul criminalei dictaturi sovietice.
