în Observator cultural, nr. 1130

Primul aspect al cărții lui Bogdan Crețu care iese în evidență este modul în care autorul și-a ordonat materialul epic. Scriitorul refuză povestirea cronologică a vieții și a formării lui Nichita Stănescu, în favoarea unui lanț de analepse în care protagonistul se lansează simțindu-și sfîrșitul aproape. Decizia de a reda un Nichita muribund este foarte inspirată, nu doar pentru că este pretextul rememorării vieții poetului, ci și pentru că anxietatea în fața morții și natura bolii sale îl determină pe acest bărbat să-și contemple cu sinceritate viața, creația și motivele pentru care a ajuns în acest punct. (…) Volumul de față este și o scrisoare de dragoste către Nichita Stănescu, dar nu e nimic fanatic în această declarație. Poetul nu este idealizat, iar Bogdan Crețu nu e sfios în fața eroului său. Îl vedem pe Nichita Stănescu în toată goliciunea sa, cu lașitățile sale, cu nedreptățile și cu geloziile sale, un poet care rănește, care distruge în viață ca să creeze în scris. (…) Cel mai remarcabil element al acestei cărți este vocea naratorială care coboară din poezia lui Nichita Stănescu. Aici este planul în care Bogdan Crețu surprinde cel mai bine esența omului și a poetului Nichita Stănescu. Stilul cărții este adevăratul tribut pe care autorul de azi îl aduce scriitorului de ieri. Mai mult decât atât, limbajul devine o punte peste timp în care cei doi se conectează. Vocea din această carte seamănă cu cea a lui Nichita Stănescu doar până într-un punct. Naratorul acestei cărți poartă semnătura prozei lui Bogdan Crețu, care demonstrează și cu această carte că a făcut cu succes pasul de la critică la literatură.