în Observator cultural, nr. 1122

Mă tot gândeam ce cuvânt i s-ar potrivi lui Cristian Tudor Popescu (n.1956), cunoscut jurnalist și realizator de televiziune, prozator SF și năbădăios analist politic oral, metamorfozat, din inginer politehnist – automatica e chiar o secție grea, am un frate… –, în critic și istoric, profesor de film/cinema (doctorat y compris), autor al mai multor volume de comentarii politico-culturale, precum și al unui recent polemic op, intitulat Dumnezeu nu e mort. Interceptări. Note informative (Editura Polirom, 2022, fără nici un fel de cuvânt înainte-înapoi, fără vreo acoladă condescendent-amicală de la vreun confrate cu nume clopoțitor, doar un scurt citat din Iov, 7, 14-21, spăimos de altminteri). Și mi-am zis că acel cuvânt care l-ar caracteriza pe CTP – așa cum îi este prescurtat numele, precum BMW (care la o adică înseamnă Bayerische Motoren Werke, cu sediul la Stuttgart) ar fi scrâșnit. Mereu supărat și acuzator, la fiecare apariție pe vreun ecran de televizor – nu apari pe Facebook, nu exiști, cine mai riscă azi să-și asume anonimatul lui Ajar/Romain Gary sau tăcerile lui Beckett? –, cu aerul lui de Savonarola în trening, veșnic nemulțumit, și-a creat o bună faimă prin această lume a noastră de admiratori ai negativului. Tot ce nu e bine, bun și frumos – și sunt atâtea pe această lume – sau ar putea fi asimilate pozitivului intră sub incidența scrâșnelilor lui CTP. Malaxor, concasor, piatră de moară, polizor, roată de tren blocată. Cred că această scrâșneală ar caracteriza nu atât lipsa de umor și bună dispoziție, cât mai ales apetența pentru a valorifica momente grave drame/tragedii/scrâșneli, precum frecarea a două bucăți de fier ruginite. Maxilare puternice, dantură de carnasier. Scrâșnetele lui CTP și eternele lui lupte ba cu unii, ba cu alții sunt intercalate cu, să recunoaștem, mici portrete, pasaje oarecum liricoide, cu iz memorialistic. Aici reușește pe moment să se umanizeze acest CTP, nu lipsit de calități, și să creeze și atmosferă și portrete dintre cele mai sugestive. De exemplu, nu e ușor să scrii detașat despre un gigant de egolatrie precum Adrian Păunescu. CTP reușește să reconstruiască, să recompună acel personaj mult iubit și admirat, pe cât a fost și rămâne de contestat de către toți aceia care nu vibrau la entuziasmele adolescentin-patriotarde ale Cenaclului Flacăra. Fum, deja. Alte portrete în sepia dedicate lui Lucian Pintilie sau profesorului Ovid S. Crohmălniceanu ori colegului de breaslă Mircea Cărtărescu. Unde ies la iveală timiditățile și sfioșenia bine pitite ale unui veșnic în alertă procuror.