în Dilema Veche, nr. 959

Cartea lui Adrian Wooldridge are un subtitlu edificator: Cum a creat meritocrația lumea modernă. Autorul argumentează că, la ora actuală, nici o idee politică nu ar avea o răspândire și o cuprindere mai mare decât cea a meritocrației. Ea se întâlnește în spațiul democrat euro-atlantic, dar și în zona sistemelor mai mult sau mai puțin autoritare asiatice. Însăși istoria lumii se împarte, potrivit lui Wooldridge, în epoci succesive subsumabile acestui criteriu: epoca premeritocratică, cea a revoluțiilor de tranziție, o perioadă a triumfului meritocrației și una a postmeritocrației, în care conceptul este interogat și chiar contestat. Nu este greu să găsim corespondențele acestei împărțiri în cronologiile anterioare. Vârsta premeritocratică se suprapune în mare cu cea a privilegiilor de castă. Este lumea în care „statutul social al oamenilor era stabilit prin tradiție și locurile de muncă erau alocate pe bază de patronaj, nepotism, moștenire și cumpărare” – practice, cunoscuta noastră istorie antică și medievală. Ceea ce nu înseamnă, atrage atenția autorul, că unii oameni, chiar aparținând acestei epoci, nu realizau și nu anticipau meritele meritocrației, exemplele date fiind Platon, cu ai săi „gardieni” atent selecționați și instruiți din Republica, fondatorii sistemului funcționăresc imperial din China și evreii, care au fost determinați să pună de timpuriu accent pe performanța intelectuală.