în Convorbiri literare, nr. 5

Interviurile Ilenei Mălăncioiu se disting prin expresivitate, tentă lirică, profunzime a meditaţiei asupra creaţiei şi asupra istoriei, asupra lumii şi asupra divinului: „Gândul că până la urmă am ajuns acolo unde trebuia şi că am reuşit să rămân eu însămi (…) îmi dă liniştea necesară pentru a mă putea bucura atât pentru că m-a ajutat Dumnezeu să fac, cât şi pentru că m-a ajutat să nu fac”. În aceste interviuri regăsim un alt chip, esenţial şi acesta, al poetei, al cărei sine răzbate din întâlnirea gândului şi a limbajului, din confesiuni şi amintiri, într-un itinerariu sinuos al eului spre sine şi spre ceilalţi. Melancoliile efemerităţii, revelaţiile prăbuşirii în infernul unei corporalităţi desfigurate, experimentarea visceralului, ca şi scenografia limitei tragice dintre imanenţa vitalului şi alienarea thanatică– sunt repere esenţiale ale creaţiei Ilenei Mălăncioiu, una dintre vocile singulare, intransigente şi esenţiale ale literaturii române postbelice.