în Cațavencii

Am citit toate cărțile de povestiri ale lui Dan Lungu, cu senzația euforizantă pe care ți-o dă întâlnirea cu un mare prozator și cu așteptări tot mai ridicate pe care, până acum, D.L. nu mi le-a înșelat. De la Chetă la flegmă, cu care și-a început –  formidabil! – parcursul de prozator, la Băieți de gașcă, Dan Lungu e în același timp la fel și diferit, adică îl recunoști, dar vezi și că s-a înnoit. Iar ceea ce spune el despre povestirile pe care le-a scris, că în ele se află toate romanele lui de mai târziu, e cât se poate de adevărat. De fapt, multe dintre ele sunt niște romane condensate, în care D.L. te obligă să, cum să zic, colaborezi cu el, adică să-ți imaginezi ceea ce rămâne nescris, dar face parte din ele. Ăsta mi se pare unul dintre secretele lui care te fac să te simți atât de apropiat, de-a dreptul complice, cu textele lui. De la un realism rapsodic, pe filiera Amintirilor lui Creangă, al cărui strălucit urmaș e, Lungu ajunge la scurte studii de caz, cercetate de dinăuntru, cam în felul celor pe care le făcea Mircea Nedelciu, în transmisiunile sale directe. Marea deosebire e că Nedelciu își lua mai totdeauna o distanță ironică față de personajele sale, în timp ce personajele lui D.L. se autoironizează: fie pentru a-și masca fragilitatea, fie pentru că în codul băieților de cartier e obligatoriu să te dai cinic și hârșit, chiar dacă – sau, mai exact, mai ales dacă – simți că ți se umezesc ochii. Dan Lungu stăpânește, ca puțini alții, argoul băieților de cartier sau, cum se zicea mai demult, are urechea fină. Atât de fină, încât nu simte nevoia să-l îngroașe parodic. Ai putea spune, la prima vedere, că prozatorul D.L. dă curs scrupulelor sale de sociolog în „citarea“ personajelor. De fapt, cred că Dan Lungu a devenit sociolog împins pe acest drum de realismul observației exacte a prozatorului. Pentru antologii nu se dau premii, astfel că Părul contează enorm va fi probabil cea mai importantă apariție de proză scurtă a acestui an din clasamentul istoriei literaturii noastre.