în Cațavencii

N-ai bănui la lectură că Raymond Carver își cizela îndelung povestirile înainte de a le publica. Scrise în cel mai obișnuit limbaj cu putință, cu personaje care nu par cu (aproape) nimic ieșite din comun, șase dintre cele șapte povestiri din ultimul său volum de proză se potrivesc sută la sută cu umbrela motto-ului din Insuportabila ușurătate a ființei, romanul lui Milan Kundera: „Omul nu poate ști niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viață și n-are cum s-o compare cu niște vieți anterioare, nici s-o corecteze cu niște vieți ulterioare”. Acea „o singură viață“ găsește în Carver un cronicar pe cât de meticulos cu amănuntele, pe atât de puțin dornic să dea explicații despre ea. Viața e cum e, își spun personajele lui care n-au timp să și-o explice și cu atât mai puțin să o – cum se spune – analizeze.