Numai eseul care deschide cartea, Povești fantastice, un text splendid despre om ca probabil singura ființă povestitoare („Înainte să existe cărțile, au existat poveștile”; „Eu cred că suntem ceea ce suntem datorită poveștilor și cărților de care ne îndrăgostim”; „Povestea e felul nefiresc în care vorbim despre viața omului, felul nostru de a ajunge la adevăr inventând lucruri”), te poartă printr-o suită amețitoare de tradiții literare. Pe când cele despre Heraclit („E mai bine să-ți ascunzi neștiința decât să ți-o dai pe față”; „Căci mult pământ răstoarnă căutătorul de comori și puțin aur află”) sau Samuel Beckett sunt adevărate elogii ale literaturii dificile: „Soluția la problema dificultății e capitularea. Lasă-te în voia textului și se va deschide – o floare rară, deși cam urâțică.” Rareori am primit, ca traducătoare, un sfat mai bun. S-ar putea să fie cel care m-a scos la liman. Textele mai personale despre începuturile sale ca scriitor, experiența migrației, îmbolnăvirea în primul val al pandemiei sau prieteni (…) ni-l apropie pe acest scriitor despre care am auzit cu toții, dar pe care nu știu câți îl mai citeam în ultima vreme. Dar jurnalul recomandă cu admirație mai ales textele scrise de Rushdie în ipostaza sa de critic de artă pentru cataloage de expoziții sau pentru a prefața volumele și albumele diverșilor artiști. Doar știi că am lucrat la cartea asta în perioada cea mai neagră a pandemiei, cea în care arta se mutase cu totul pe internet, așa că îi sunt recunoscătoare lui Rushdie și pentru că m-a plimbat literar prin muzee și galerii. Până data viitoare, dragă jurnalule, te las să meditezi la răspunsul dat de Rushdie la întrebarea „Unde ți-ar plăcea să trăiești?” din „Chestionarul lui Proust” la care l-a provocat Vanity Fair: „Pe rafturile bibliotecilor. Veșnic.”
