pe fictiunea.ro, nr. 199

Cred că asta a făcut și Bogdan Crețu în Mai puțin decât dragostea: a creat un manifest al nevoii de sens pe care numai ficțiunea, mult mai coerentă și mai comprehensivă decât viața, aluvionară și aparent (doar aparent) dezlânată, dezordonată, o poate împlini. Fiecare bătaie a inimii devine cuvânt, fiecare fapt, banal, sublim sau cumplit, își are umbra sa textuală pe care personajele o recunosc, o ,,adulmecăˮ prompt. E această promptitudine, în regim de probă permanentă, inautentică? Literatura lui Bogdan Crețu se oferă ca atare, se arată drept ceea ce este: literatură, așa cum nici pentru G. Călinescu romanul nu trebuia să ,,umbleˮ incognito, deghizat în felii de viață ,,autenticăˮ.