Elif Shafak derulează magistral o pictură în fața căreia cititorul amuțește, se revoltă, se încordează și se lasă mângâiat. Leila devine, fără să-și propună, profesorul despre Justiție și Nedreptate, despre Privilegii și Religie, despre Toleranță și Prietenie. (…) E atât de multă tandrețe în cartea asta. E atât de multă dragoste așezată pe fiecare rând în parte, că ai putea să te convertești unei religii predate de ea. Și, ca îmbrățișarea să fie și mai blândă și mai dezirabilă, Shafak scrie tuturor simțurilor, deși romanul este unul cu precădere olfactiv, ca mai toate ale autoarei. (…) Povestea Leilei nu e doar o poveste scrisă fermecător și pe care n-o poți uita. E povestea unei neșanse, a unui abuz, a unei îndrăzneli și-a unei femei care reușește să le conțină pe toate, în timp ce-și dăruiește frumusețea inimii pentru alinarea prietenilor ei care conțin alte dureri, în alte forme. Numai că, mai mult decât orice, cred că povestea asta e despre prietenie. Prietenia aceea viscerală, coaptă, fără etaje metafizice, reală, palpabilă, cu discernământ, fără „ce-o zice lumea”, dar cu „până ce moartea ne va despărți”. 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie este o culegere intimă de exerciții despre prietenie. E un truc pe care-l face Shafak în cărțile ei: îți povestește despre ceva, însă, pe dedesubtul poveștii pe care pune reflectorul, coase cu fir de aur, o altă poveste. Iar cartea asta nu face excepție. E despre Leila, dar e despre prietenie. E și despre curaj, dar mult despre copilărie. E despre regret, dar e de fapt despre ce face viața frumoasă.
