Povestea din roman se bazează pe o documentare necesară cu privire la reapariţia pericolului neonazist în societăţile civilizate. Sjon îmbină informaţiile din istoria postbelică (de la arhive la trimiteri din articole din presa extremistă) cu analiza unui psihic acaparat de admiraţia pentru unul dintre cei mai distructivi dictatori din istorie. Sjon știe cum să redea prin observaţia psihologică sentimentele contradictorii și parcursul unui adult radicalizat. Însă transformă descoperirile obţinute prin această observaţie psihologică într-o proză enigmatică. Deși nu ezită să denunţe maleficul, să-l privească-n faţă lucid, recurge mai degrabă la sugestii evazive. La trimiterile spre atemporal, spre moștenirea culturii islandeze poluate prin delirul neonaziștilor. Ei transformă legendele în actul de legitimare a violenţei, a credinţei în existenţa unei rase pure, superioare. (…) Astfel, Sjon știe cum să învecineze claritatea necesară a datelor istorice (pentru a le folosi ca avertisment pentru noi, cei din prezent) cu enigmele păstrate până la final, legate de resorturile psihologice ale personajului central. În timp ce marea istorie pare a fi mai clară, istoria personală este un ocean al enigmelor. Cauzele și motivele sunt mult mai greu de interpretat.
