Epoca ’90 – westernul estic, resălbăticirea noastră – a avut o formă de schimbare atât de radicală pe atâtea paliere şi atât de repede că pare o nebunie că am rămas în viaţă. De asta spun că eu abia deschid un imens şantier după care vor veni mulţi alţii să povestească şi să scrie. Am trăit prea multe, prea intens şi prea repede. De aceea avem enorm de multe lucruri să ne amintim şi chiar multe de care nu vrem să ne amintim. Avem o tăcere intimă care ţine de ruşine şi traume. Suntem o generaţie foarte traumatizată, dar altfel decât voi. Ce vremuri trăim azi? E cel mai greu de răspuns pentru că suntem prea aproape, prea în interiorul evenimentelor. Iar pentru a înţelege e nevoie de distanţă, de detaşare. E prea aproape. E cel mai greu să înţelegi şi să explici ceea ce trăieşti acum. Mai sunt şi emoţiile directe etc. Dar vedem anumite trăsături, caracteristici. Eu caut mereu cuvinte-cheie, evenimente-cheie, stări specifice. Cert este că e o perioadă deprix, cu foarte puţine elemente ale epocii noastre precum speranța şi entuziasmul.
