pe blog.libris.ro

Ultima vară în oraș se construiește pe mai multe planuri narative, cel al relației cu orașul, urmat de relația cu ceilalți și relația cu familia. Relațiile pasagere pe care Leo Gazzarra le traversează  – cu interiorul și cu exteriorul, nu doar cu ceilalți – compun un personaj scindat între două microunități ale nostalgiei – cea a familiarității, pe care nu o aprobă ca practică pe termen lung și cea a abandonului, pe care refuză să îl integreze până la ultimele consecințe în structura sa. (…) Mai mult decât a fi o carte despre relația cu familia și cu ceilalți, Ultima vară în oraș este un sinopsis al despărțirilor dublat de un irecuperabil sentiment al sfârșitului. În toate etapele descoperim o arhitectură a singurătății care decorează spațiul urban – abandonul celorlalți față de personaj, retragerea lui din viețile celor apropiați, încăpățânarea de a trăi singur și de a nu se considera demn de a fi iubit -, toate acestea trăite într-un mare oraș, Roma. Relația pe care acest flâneur contemporan o dezvoltă cu locurile preferate, primul și cel mai important fiind marea, pe care o părăsește și o (re)găsește de fiecare dată creează o emoție inaugurală și, în același timp, familiară, ca și când s-ar întoarce la un prieten sau la cineva cunoscut, fără ca cel din urmă să-i adreseze prea multe întrebări. Un roman al unei interiorități și identități care nu suportă contopirea cu ceilalți pentru că în relație cu mulțimea s-ar crea un iluzioriu sentiment al apartenenței și o imposibilitate a desprinderii.