pe blog.libris.ro

Elif Shafak creează și de data aceasta o poveste intensă, documentată atent, presărată subtil cu înțelepciuni fragile despre viață și iubire, despre moarte și dezrădăcinare, un fir roșu care pornește din adâncurile unui smochin tăiat în grabă și replantat într-un pământ străin, o rețea subterană a durerii și pierderii identității, care însă se poate încheia cu ceea ce ne spune Kostas la început și ceea ce el însuși face – când salvezi un smochin de furtună, îngropându-l ca să supraviețuiască până la primăvară înseamnă că de fapt salvezi memoria cuiva. Vocile care narează povestea se metamorfozează începând cu forma și învelișul vegetal până în straturile memoriei și al țesuturilor vasculare, de la vegetal până la uman, iar autoarea devine un djinn care se ascunde în toate spațiile pe care le locuiesc personajele, (re)construind ordinea lucrurilor și a unei lumi divizate. Un roman excepțional, care te face să simți nostalgie față de acea Itaca din poemele lui Kavafis, fie și dacă nu ai ajuns niciodată acolo, față de Ciprul îndrăgostiților și idilica tavernă Smochinul Fericit.