Ioana Zenaida Rotariu: Hemiptera are în deschidere patru motto-uri care mi se par esențiale pentru întreaga structură a cărții – obsesia morții, dar și a vieții, orice început care, în desfășurarea lui firească, își conține și sfârșitul, simbolul cicadelor și marile dezastre ale omenirii, ciumă, holeră, foamete, războaie, geruri, uragane -, o narațiune completă și complexă care inventariază instantanee ale colapsului și ale descompunerii în toate formele. Cum a început totul? Și, mai ales, cum s-a conturat întrepătrunderea celor două planuri narative, o poveste contemporană și incursiunea în istoriile secolului al XIX-lea, la început, pe vremea ciumei lui Caragea?
Andreea Răsuceanu: Proiectul romanului s-a născut, chiar înainte să am intenția clară în minte, în timpul pandemiei, un timp sfărâmat, incoerent, amenințător, pe care l-am trăit, ca toată lumea, cred, cu un fel de inconștiență. Abia mai târziu au început să se creeze în mintea mea anumite conexiuni, și m-am întors la perioada ciumei lui Caragea și la povestea acestui penultim domnitor fanariot, al cărui nume a rămas legat de cea mai teribilă epidemie din istoria Principatelor Române. Prima dată am auzit despre ”ciumații lui Caragea” când eram copil, mi-am petrecut o parte din copilărie în cartierul Balta Albă, și circulau pe atunci legende despre locurile bântuite de cei morți în timpul epidemiei. Zona aceea, incluzând Parcul IOR și lacul, a constituit punctul de plecare al cărții, de fapt. Am vrut să vorbesc despre epoca lui Caragea alegând personaje din toate straturile sociale, cu propriile lor povești, care comunică între ele, dar și, în feluri subtile, mai greu perceptibile, cu planul contemporan și ceea ce se întâmplă în actualitate. Ceea ce leagă de fapt, la nivelul de profunzime al cărții, cele două planuri, este însă sentimentul sfârșitului, care este unul continuu, perpetuu, un fel de apocalipsă lentă, care contaminează treptat lumea. Toate acestea se petrec în sunetul metalic, amenințător al cicadelor, care constituie un fel de semnal de alarmă.
Ioana Zenaida Rotariu: Cicadele simbolizează sfârșitul, dar și supraviețuirea și, extrapolând, le putem considera și o metaforă a instanței scriitorului. Cum crezi că va supraviețui scriitorul apocalipsei prevestite de noua eră a inteligenței artificiale?
Andreea Răsuceanu: Cred că sunt lucruri cu totul diferite, așa că nu se pune problema ”supraviețuirii” scriitorului. Literatura depinde de câteva lucruri pe care AI-ul nu le va putea suplini niciodată: creativitatea, subiectivitatea, personalitatea, talentul literar etc. Cred că atunci când îi ceri AI-ului să-ți scrie o povestire, să creeze ceva, nu acționează decât mimetic, imitând ceea ce ar trebui să fie o operă literară, o operă de artă. Diferența se simte imediat, și cred că, indiferent cât de mult i se vor îmbunătăți performanțele, nu va putea înlocui niciodată creativitatea umană. Pentru că nu are o experiență proprie a lumii, nu are individualitate, corporalitate, nu există ca atare într-o lume despre care ar trebui să scrie/creeze o operă de artă.
Ioana Zenaida Rotariu: Rămânând încă puțin în zona acestui subiect extrem contemporan, apropo de cum descrii tu sfârșitul lumii ca o stare continuă a ei, în interviul acordat Adelei Greceanu pentru Timpul prezent, ne putem teme că AI-ul ne transformă realitatea într-un fel de sfârșit continuu al creativității, al memoriei și, până la urmă, al identității? Există un antidot al supraviețuirii?
Andreea Răsuceanu: Nu cred în scenariile catastrofice legate de AI. Există un reflex al nostru de a fi inițial sceptici față de noile tehnologii: s-a întâmplat când a apărut Internetul, când a apărut Google, dar și mai înainte, când s-au inventat aparatul de fotografiat sau tiparnița, ca să dau niște exemple aleatorii. Bineînțeles că totul depinde de cum le folosești, dar un om inteligent știe că există o limită în modurile în care te poate sprijini, stimula, ajuta propriu-zis AI-ul, de pildă. Nu cred, de exemplu, că ar trebui pus la dispoziția elevilor, care se află într-un proces de formare, care trebuie să-și dezvolte capacitățile cognitive, să aibă propria gândire, propriul mod de raportare la lume, care trebuie să deprindă exercițiul dobândirii informației pe cont propriu. Dar, altfel, cred că poate ajuta în toate domeniile, cum a arătat deja că o face, cu anumite limite. Cum am zis deja, în domeniul creativității nu cred că va performa niciodată, toate modelele AI sunt imitative, se limitează la a replica, la a imita un proces creativ autentic.
