Dan Sociu e productiv și constant în poezie, iar discursul ăsta puțin afectiv, puțin amărât, dar și cu câteva oaze de speranță, toate rostite blând, fără complicități formale sau accesorii conceptuale, încă e eficient și rezistă. Recentul volum, cum reușești, viața mea(Polirom), e un proiect retrospectiv, marcat de moartea mamei și, astfel, de revizitarea unui trecut amprentat de alcool și de precaritate, dar în care, ca să citez, „nu era perfect, dar era bine”.
