pe alecart.ro

Pentru cel care îl citește, jurnalul nu e doar adictiv și teribil prin cantitatea de gând și de trăire conținută, prin calitatea gândului și a trăirii, ci un uriaș construct din care te hrănești, păstrându-ți încrederea în om și în literatură, în frumusețe. Tocmai pentru că îți pune sub ochii uriașa cantitate de rău și de abjecție pe care omul a produs-o și efortul (dar și obligația) de a o asana. E o călătorie dantescă printre schelete și păcate umane și printre inflorescențele luminoase pe care inimile și creierele ce au hrănit acele schelete le-au produs, un adăpost pe care îl ridică între sine și sine, între sine și realitate, între sine și rău. E o scrijelire a ceea ce e omenesc și mântuirea acestei răni (cu speranța că rana, chiar dacă nu se va vindeca, va deveni suportabilă) prin scris. E un edificiu uman și cultural din care fiecare poate lua ce i se potrivește. În care s-a lucrat consemnând materia de zi cu zi a omului, dar mai ales, acele constelații de frumusețe pentru care e important să rămâi aici. În viață, cu morții și cu viii tăi iubiți. E, de asemenea, cea mai frumoasă declarație de iubire și crucificare pentru/pe trupul viu al poeziei. E imaginea pulsatilă a unui creier și a unei inimi. Creierul și inima lui Radu Vancu.