Frankfurter Allgemeine Zeitung

O mare povestitoare europeană, care prin propriul destin, precum și prin cel al țării sale,  ilustrează ceea ce caracterizează prezentul nostru: Gabriela Adamesteanu, Romanul „Voci la distanță”. Gabriela Adameșteanu este, alături de Mircea Cartarescu, cea mai importantă voce a literaturii române din ziua de azi; ambii sunt considerați candidați serioși la Premiul Nobel pentru Literatură. Iar peste doi ani, România va fi Țară invitată la Târgul de Carte de la Frankfurt. Atunci, Adamșteanu va împlini 86 de ani, dar cine a avut ocazia să o cunoască nu ar trebui să se îndoiască că această micuță doamnă hotărâtă va fi invitata de onoare la evenimentul dedicat țării sale.

Dar oare care editură locală va include atunci în programul său romanul apărut recent al acestei scriitoare excepționale, „Vremuri fără răbdare”? De când Adameșteanu a fost descoperită în țara noastră – în 2013, la aproape patruzeci de ani de la debutul ei în proză –, aproape fiecare traducere în limba germană a trebuit să-și găsească o altă editură; mai întâi Schöffling cu romanul de debut „Der gleiche Weg an jedem Tag”, apoi în 2018, când România a fost  Țara invitată la Târgul de Carte de la Leipzig, simultan „Andere Bibliothek” (cu „Dimineața pierdută”) și Wieser („Întâlnirea”), după care, în 2021, Aufbau („Provizorat”) și în 2023, din nou, „Andere Bibliothek” cu „Fontana di Trevi”). Acum, Wallstein își face datoria față de Adameșteanu: cu romanul „Voci la distanță”, apărut în original acum patru ani.

Această schimbare continuă – care vizează și traducerile, dar la care au lucrat Georg Aescht, Eva Ruth Wemme și, acum, Jan Koneffke, toți mari maeștri în meseria lor -  vorbește despre dificultățile de a impune la noi chiar pe cei mai buni povestitori ai unei națiuni literare considerate, din perspectiva germană, „mică”... În primul rând, e o cronică a evenimentelor actuale din România, care este însă mereu presărată cu flashback-uri narative privind experiențele protagonistei Anda Movila, născută în 1945 (și, prin urmare, în anul în care România a luat forma sa actuală). În calitate de medic, a fost necesară în toate schimbările de sistem, dar a intrat și în contact direct cu toate dezavantajele acestora. Și-a pierdut primul soț în tumultul revoltei din 1989 împotriva regimului lui Ceaușescu – nu pentru că ar fi participat direct, ci pentru că a vrut să-și ia copilul de pe stradă.  Al doilea soț a murit din cauze naturale, deși acestea au fost deosebit de dureroase pentru ea, ca medic. Și, fiind o femeie înțeleaptă, ea înțelege: „În cazul morților subite, partenerii află într-un mod obscen și crud secretele celor care nu au mai reușit să le ascundă.”

Între timp, Anda locuiește mai ales în provincia montană; suntem în plină pandemie, și nu-i lipsește nimic, „în afară de oameni cu care aș putea vorbi”. De aceea, ea vorbește regulat la telefon – voci la distanță, pur și simplu – cu vechea ei prietenă, Letiția, o scriitoare care locuiește în străinătate și pe care o cunoaștem deja din cărțile anterioare ca fiind alter ego-ul autoarei Adameșteanu. Dar Anda păstrează legătura și cu alți prieteni de drum, unii plecați departe, și întocmește un fel de dosar pentru Letiția, care constituie apoi a doua jumătate a romanului – acolo, vocea narativă trece de la cea a naratorului atotștiutor la „eu”. Conținutul acestui dosar cuprinde amintiri, în special din perioada dictaturii, care se conturează astfel ca fundament al tuturor acelor aspecte care caracterizează țara și oamenii din România până în prezent. Scriitorii, se gândește Anda,
„fac toți același lucru: îți fură părțile vii ale poveștii și le amestecă în aluatul lor. Te poți baza pe ei la fel ca pe o pisică.” Reflecția asupra propriei meserii și a propriilor fapte a fost întotdeauna un subiect recurent la Adameșteanu, acesta fiind și cazul Letiției: „Dacă vrei să trăiești în Occident, atunci trebuie să renunți la literatură, cu atât mai mult  cu cât este vorba despre una dintre acele cărți scrise de femei despre iubirea eșuată în comunism!”

Aceasta vizează și propria operă „Das Provisorium der Liebe/Provizorat”, iar prin îmbinarea realității vieții cu ficțiunea, Adameșteanu îl urmează pe marele său model, Marcel Proust, din opera căruia ar putea proveni și concluzia lui Andei din noul roman: „Pe atunci credeam că, în decursul vieții, atâta timp cât aceasta durează, te reîntâlnești cu oameni și locuri care se învârt de mai multe ori, exact ca figurinele ceasului medieval de la primărie.” Acest lucru descrie atât tehnica narativă din întreaga operă a lui Adameșteanu, cât și caracterul schimbător (atât în sens pozitiv, cât și negativ) al personajelor sale. „Stimmen auf Abstand/ Voci..” este impregnat de textul melancolic al unui cântec care rămâne în minte: „The Winner Takes It All” de la ABBA. Avem în ea o mare povestitoare europeană, care, prin propriul destin, precum și prin cel al țării sale, ilustrează ceea ce caracterizează prezentul nostru. Cu totul altfel decât se spune în melodia ABBA pe care ea o invocă atât de des: „I don’t wanna talk / about things we’ve gone through.” Această povestitoare reia tocmai acest aspect în mod repetat în cărțile sale.