Apostrof, nr. 11

Interviurile Ilenei Mălăncioiu sunt marcate de reflexivitate, de o tentă lirică şi de profunzimea meditaţiei asupra creaţiei, asupra istoriei, asupra lumii şi asupra divinului: „Gândul că până la urmă am ajuns acolo unde trebuia şi că am reuşit să rămân eu însămi (…) îmi dă liniştea necesară pentru a mă putea bucura atât pentru că m-a ajutat Dumnezeu să fac, cât şi pentru că m-a ajutat să nu fac”. Prin aceste interviuri regăsim un alt chip, esenţial şi acesta, al poetei, al cărei sine răzbate din întâlnirea gândului şi a limbajului, din confesiuni şi reverberaţii anamnetice, într-un itinerariu sinuos al eului spre sine şi spre ceilalţi. Ni se impune în aceste interviuri, limpede şi pregnantă, imaginea uneia dintre cele mai însemnate personalităţi ale literaturii române postbelice.