in Suplimentul de cultura nr. 426

Miscarea mecanica a alergarii lasa loc deschis gindirii, emotiilor, unor meditatii golite de incarcatura deprimanta pe care le-o confera stagnarea. In mod paradoxal, aceasta stagnare face mult mai pregnanta trecerea, degradarea, visarea ca de opioman la vitejiile iubirilor trecute. Poate ca va suna a truism, insa alergarea, metafora centrala a cartii, este cea care lasa iluzia unei treceri mult mai incetinite a timpului. Intr-o lume care preamareste tineretea, uneori tineretea vesnica (your40s are thenew20s, urla o antrenoare de gym de undeva, din background), simti nevoia sa te decupezi din aceasta isterie generalizata, pompata cu steroizi. Asta face Chelbasan, la 30+, se agata din rasputeri de un strat adinc acoperit de infinite alte straturi, de o candoare pe care nu-si doreste s-o piarda si pe care, din fericire, inca o are. Cu fiecare pas pe care alergatoarea il face, lasa pe asfaltul parcului aceste straturi suprapuse si impuse de viata, de societate, de cultura, asemeni unui sarpe care se regenereaza pe o stinca arsa de soare.