in Suplimentul de cultura nr. 425

Nu vreau sa se inteleaga ca sint pus pe zis vorbe mari, insa romanul lui Mircea Diaconu – am uitat sa spun ca nu-i o noutate, ci o reeditare – mi-a adus aminte de Soareci si oameni. Este vorba doar despre cautarea involuntara a unor repere si a unor similaritati, despre rezonantele pe care le poate produce o lectura captivanta.(...)
Diaconu vorbeste despre greii ani ’50 din Romania, vazuti prin ochii unui baiat cu privirea cind la cer, dupa avioane, cind dupa Alunita Cristescu, fata cheala care si-a adjudecat prima lui dragoste, cind la usa pe care abia asteapta sa o mai trinteasca tatal absent din motive politice. Saltul de la bucuria sincera la regretul amarnic sau cel de la profunda neintelegere a lumii adultilor la marile revelatii ale celor mici este facut in fraze de o simplitate incredibila, susceptibile de o indelunga elaborare. Sau, ca sa spun lucrurilor pe nume, La noi, cind vine iarna este scrisa de-a dreptul cuceritor.